Autorul şi ţinta lui
Ai zice că e lucrarea unui dascăl de umanioare care ne-a pus la îndemână un eseu pe tema graiului matern, în cheie lirică. Dacă ţinem seama de adevărul că oricare dintre noi am putea fi găsitorul unui astfel de titlu, atunci înţelegem de ce Silviu-Claudiu Mihai (27 aug. 1951, satul Scărişoara, comuna Corbasca, judeţul Bacău – 29 iunie 2021), profesor de istorie şi filozofie, ni l-a propus în 1999. E totuşi mai adâncă motivaţia: autorul este un poet consacrat, iar cartea numită mai sus înmănunchează scurte poeme în proză, adeverind previziunea lui George Bacovia că poezia viitorului nu va mai fi una de largă respiraţie, ci un exerciţiu de sinteză.
Ovidiu Genaru, companionul său liric şi critic
Autorul „Patimilor după Bacovia” i-a prefaţat cărţile cu bucuria descoperirii unui „bun consumator de filozofie, profesor de Kant şi de Hegel”, dar mai ales a unui poet care „atacă frontal hotarele rămase de atâta vreme intacte ale acelui dincolo neliniştitor”. Confratele mai mare îi reproduce primele două texte din „Copilul de foc”: „N-am degete/ Scriu cu lumânarea/ Literele ustură/ Buzele ard/ Mi-e foame, sete…/ Ce se întâmplă cu mine?/ Mă ştiam de iarbă şi cuvinte/ Îngere,/ Ascultă numai/ Oasele mele/ Cântă din mierle şi privighetori” (Cuvintele flăcări); „Mamă bună/ Mamă de sus/ Lutul mă plimbă din oală în oală/ Nici una nu mi se potriveşte/ Toate plesnesc/ Toate se sparg/ Iarba mă ustură şi mă doare/ S-aude la cer/ Mamă bună/ Mamă de sus/ Stai lângă mine când urc cărarea/ Şi nu veni singură” (Golgota de aer). Cartea este dedicată P.S. Calinic, episcopul Argeşului, şi părinţilor călugări de la Mănăstirea Curtea de Argeş, „veghetori la moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia”.
Patria e limba română
Istoricii literari au transcris acest pasaj din Ţara bunilor Ioani: „Asemeni bunicului sunt o virgulă în patria lui foaie verde. Insuficient pentru a fi nemuritor. Când nimeni nu va şti nimic despre mine voi fi cu adevărat nemuritor” (Eugen Budău, Bacăul literar). Silviu-Claudiu Mihai împleteşte din cuvinte obşteşti, într-un discurs aparent comun, ziceri memorabile despre limba română şi în general despre ţara sa. Nimic ostentativ în definiţii: „Cuvintele sunt rochia de mireasă a sufletului. Ele acoperă goliciunea vieţii, puritatea şi inocenţa ei. Cuvintele sunt ca floarea de cireş. Cu ele visăm, cu ele răbdăm, prin ele ne salvăm” (p. 40). Nostalgia primelor buchi e prilej de preamărire a zeilor literelor noastre: „Pe poteca abecedarului păşiţi ca şi cum v-aţi mângâia bunii şi străbunii ori v-aţi juca cu zânele şi cu Eminescu: A fost odată ca-n poveşti,/ A fost ca niciodată sau Frumoaso!/ Ţi-s ochii-aşa de negri/ Încât seara… A,B,C sunt vii pagini din A FI pe româneşte” (p. 51).
„Bucuraţi-vă de steaua limbii române!” (p. 9) Îndemnul poetului merită urmat.
