Încă de când era cvadragenar, Constantin Călin avea obiceiul de a privi atent, cu mult interes chipurile bătrânilor, făcând o „arheologie a obrazelor“. Fizionomia celor în vârstă i se părea mai elocventă în exprimarea tipurilor, a caracterelor, trăsăturile lor exprimând ceea ce erau, felul în care au trăit.
Când și cum vine bătrânețea sunt întrebările la care încearcă să răspundă criticul în eseul pe acestă temă din „Pretexte pentru recapitulări”, bazându-se, pe lângă observațiile personale, pe referiri livrești, începând cu carțile sfinte, cu zicerile psalmistului, ca să ajungă la multe alte păreri ale unor cunoscuți scriitori, filosofi, savanți din toate timpurile. Bătrânețea e implacabilă, numai că ea nu vine și nu se manifestă la fel la toată lumea. Pentru unii ea vine brusc „înhață pe neașteptate”, pe când de alții se apropie ușor, mai încet și chiar „cu respect”.
Cert este că realitatea și percepția acestei perioade din viața omului s-a schimbat mult în vremurile noastre, grație progreselor științei, care întrețin un adevărat mit al tinereții, la mare preț în societatea contemporană. Îmi vin acum în minte vorbele lui Al. Paleologu, care, după ce povestise cum stătea el la taclale cu babele, din toate categoriile sociale, având mereu ceva de învățat, pentru că ele „au perpetuat civilizația creștină”, deplora faptul că femeile din lumea bună evită să ajungă babe, cu „fel de fel de vrăjeli cosmetice, lifting, cu vopsit părul”. Iar nenorocirea, credea eseistul, este că, astfel, ele „nu ajung la suprema treaptă de noblețe, grație și de valoare”. Dar cine mai vorbește astăzi în acești termeni, într-un timp al devalorizării rapide a tot ce însemna ceva important odinioară? Și apoi, nu numai femeile refuză îmbătrânirea vizibilă, ci și bărbații, care recurg și ei tot mai des la „vrăjeli cosmetice” și la serviciile chirurgilor esteticieni.
Constantin Călin acceptă fatalitatea îmbătrânirii, căutând, spre înviorare, exemple de seniori „senzaționali”. Fostul său profesor, Constantin Ciopraga, trecut, la o vârstă înaintată, în lumea umbrelor, este modelul de „bătrânețe decentă și moarte ușoară” la care aspiră. O confesiune a criticului este interesantă și tulburătoare, în egală măsură, el mărturisind că are în nări, încă din copilărie, „mirosul de bătrân”, rămas acolo, obsedant, în urma vizitei la un moșneag din sat, un meșteșugar paralizat, care repara vase sparte. După ce face observația că vârstele au mirosuri diferite, cel pomenit îi apare ca unul al „degradării, al neputinței și, uneori, al neglijenței” și se neliniștește la gândul că ar putea și el ajunge în situația de a mirosi a bătrân.
Nu cred că se va întâmpla, pentru că domnia sa are o foarte atentă, chiar pedantă grijă față de persoana sa, dar mai dispune și de o armă imbatabilă, aceea de a se pune mereu la treabă, cu un program strict de studiu, de cercetare. Mersul la sala de lectură a bibliotecii, la arhive este gimnastica sa zilnică, ritualul înviorător. După ce-și asumă, cu luciditate și, mai ales, cu înțelepciune și neajunsurile unei vârste înaintate, criticul se arată decis să trăiască cu maxim folos și demnitate bătrânețea, care este „partea vieții cea mai sacră”. Își dorește să poată sta „drept în fața conștiinței” (e un citat din N. Iorga, deseori invocat ) și să aibă mâinile cât mai încărcate cu roadele muncii sale, cărțile pe care le-a scris. La cele cunoscute și extrem de importante, autorul „Dosarului Bacovia” adaugă acum „Pretexte pentru recapitulare”(reunind articole și studii apărute în revistele „Ateneu” și „Acolada”) îmbogățind coroana unui „copac astuțios” (vezi imaginea de pe coperta volumului). Subtil, ingenios, cum altfel?
