Speranta si ambitie dincolo de gratii
Cine a trecut macar o data pe lânga sectia de psihiatrie a Spitalului Judetean de Urgenta Bacau si a ridicat privirea spre etajul I nu a uitat usor chipurile chinuite de boala si de nestiutii demoni ai pacientilor internati aici. Este, cu siguranta, un loc in care nu ai vrea sa ajungi nici din intâmplare, ca vizitator. Pentru unii dintre noi, insa, acesta este locul in care isi petrec o mare parte din viata.
Marian Pavel are acum 28 de ani si se poate spune ca a crescut, s-a format ca om, ba chiar si-a gasit vocatia alaturi de personalul medico-sanitar din sectia de psihiatrie a SJU. “Când a venit la noi era un copil, spune dr. Carmen Covrig, sefa sectiei. Avea 19 ani, bun simt, calm si dorinta de a face lucrurile bine si de a invata mereu ceva. Tocmai de aceea l-am sprijinit si incurajat sa evolueze, sa isi continue studiile.” Marian a fost angajat ca ingrijitor. A incercat intr-o vreme sa-si gaseasca norocul in Italia. Dupa 6 luni s-a intors la Psihiatrie. Si-a dat seama ca visul lui este sa devina asistent medical, asa ca s-a inscris la scoala sanitara postliceala. Acum este in anul II. Când s-a anuntat ca in Bacau se va infiinta o facultate pentru asistenti medicali, Marian s-a vazut pus in fata unei dileme: sa abandoneze ce a inceput si sa aleaga studiile universitare sau sa se multumeasca doar cu cele postliceale? Dr. Covrig l-a incurajat sa le urmeze pe ambele, pentru ca va acumula cunostinte din doua surse. Ii este extrem de greu, dar a gasit intelegere la colegi si la medici. “Din fericire a invatat si a fost admis pe loc fara taxa. Ii este greu si fizic, si financiar sa se descurce cu toate, dar daca va avea nevoie il vom ajuta si noi.”
Un program infernal
Pentru Marian, o zi de lucru incepe dis-de-dimineata. Are in grija 80 de pacienti si “acopera” 500 metri patrati din sectie. Ii ajuta pe bolnavi cu tot ce au nevoie, de la imbracat la deplasarea in sala de mese ori la investigatii medicale. Frecvent participa si la tratamente, iar de situatii neprevazute nu duce lipsa. Ajunge acasa dupa cursuri, seara târziu, iar noaptea invata. Sotia si fiica sa de doi ani si noua luni ii duc lipsa, insa inteleg ca efortul sau este si spre binele familiei. “Am acum un salariu de 780 de lei cu tot cu sporul de 75% specific sectiei. Sotia mea are master in contabilitate, dar nu o angajeaza nimeni fiindca nu are vechime. Unde sa faca vechime daca nimeni nu-i ofera sansa de inceput?” Daca nu ar locui cu socrii, recunoaste Marian, nu stiu cum ar supravietui.
“Poate fi mai usor decât in lumea de afara”
Când il intrebi de primele zile de munca la Psihiatrie, Marian se amuza de teama pe care o simtea. “Credeam ca trebuie sa fii un zdrahon, precum infirmierii din filme. Nici vorba. De multe ori te poti intelege cu pacientii de aici doar vorbind frumos si calm. Poate fi mai usor decât in lumea de afara, care s-a inrait. Acum ma simt aici ca in familie, ca acasa”. Au fost, bineinteles, situatii-limita, cu pacienti in sevraj din cauza alcoolului sau a drogurilor, pacienti imprevizibili, care puneau in pericol viata personalului sau a celorlati bolnavi. “Foarte rar se foloseste forta bruta. Nu exista camasi de forta. Daca transmiti autoritate si stapânire de sine obtii si rezultate bune.” Desi este de felul lui prietenos si deschis, Marian incearca sa nu se ataseze de pacienti. “Unii ma iubesc in felul lor, mi se destainuie, imi cer ajutor. Ne intâlnim pe strada, vorbim ca vechi cunostinte. Nu uit insa niciodata care este relatia noastra reala.” Cel mai obositor este sa tii mereu garda sus. O clipa de neatentie poate fi fatala. Marian nu poate uita cum o pacienta a incercat sa evadeze. Mica, precum un copilas, s-a strecurat printre gratiile ferestrei de la baie si atârna, dezbracata, agatata de pervaz. Marian a prins-o de mâini si a tinut-o, sa nu cada, pâna au venit ajutoarele. In ultima vreme, structura pacientilor s-a schimbat. Il apuca furia când vede adolescenti sau tineri de vârsta lui cazuti prada drogurilor “usoare”. “Cel mai mult ma impresioneaza parintii care ne roaga sa-i salvam. Din pacate, avem mâinile legale si nu-i putem ajuta cu forta.” Tineretea ii da puterea sa mai spere ca legislatia se va schimba, ca bolile psihice nu vor mai fi ascunse sub presul societatii, iar cei care isi dedica viata pacientilor vor fi mai bine platiti.
Doina Mincu
