Dintotdeauna i-am admirat pe copiii studioși, care s-au luptat cu profesorii frustrați ori plictisiți sau cu sistemul edificat, parcă, să le fie potrivnic tinerelor vlăstare. Și în școală, i-am privit cu admirație pe colegii care, dincolo de insignele, tresele și șnururile colorate pe care cei mai mulți, forțat, le primeau de la jupânii comuniști, reușeau să asimileze cu lejeritate (credeam eu) toate noțiunile din manuale. Mă și mir cum de elevii sau studenții de azi reușesc să treacă peste toate imbecilitățile sistemului.
Îi admir, la modul cel mai sincer, profund. Nu doar pe fiica mea care, cu stoicism, a îndurat umilințele anilor studenției, reușind, într-un final, să-și obțină licența la engleză-coreană. În ciuda opoziției de neînțeles a profesorului corean, total lipsit de empatie, care, nu doar că i-a oferit spre studiu un curs editat în limba…italiană, ci cu o cruzime tipică asiaticilor ancorați în perioada Evului Mediu, și-a tratat studenții ca pe niște… ființe inferioare.
Când ar fi trebuit să fie încântat că niște europeni, au ales să îi învețe limba, cultura, istoria. Să fi fost măcar ca dascălii de pe la noi, enuziasmați de fiecare dată când un chinez, japonez ori arab, un african, vietnamez sau brazilian vin să-l cunoască mai bine pe el. Păcat de emblema plină de lauri a universității care l-a plătit regește pe zbirul corean ca să le fie dascăl stundenților. Și de copiii noștri care au clacat, cu visele spulberate de dulăii neadaptați realităților mileniului III.
Păcat și de absolvenții (chiar și de engleză-coreană) care, după examenele de licență, lucrează în cu totul alte domenii, fără a folosi nimic din ceea ce au studiat în anii crunți de facultate. N-am nici cea mai infimă urmă de respect față de politicienii care, fără a avea o minimă pregătire în domeniul complex al Educației (cum, de altfel, nu sunt calificați nici în alte domenii, la fel de importante) au luat decizii de-a dreptul rușinoase, stigmatizându-i, ani la rând, pe copiii și nepoții noștri, obligați să-și trăiască succesul în tăcere.
Aceiași indivizi care nu au găsit un moment din viețile lor îndestulate pentru a-i întâmpina pe „excepționalii” noștri atunci când reveneau în țară, glorioși, cu bagajele pline de medalii, obținute grație sacrificiului personal al unor profesori, dar și talentului și sârguinței copiilor de a studia, adesea, exclusiv pe banii părinților. Dimpotrivă, au tratat cu dispreț singura resursă de aur pur a României (mai valoroasă și decât zăcămintele din Apuseni), nefăcând niciun efort pentru a-i ține în … „România educată”.
În urma efemerilor politicieni, rămân doar sloganele folosite pentru a-i acroșa pe alegători, așișderea afișelor electorale zdrențuite de pe stâlpii de electricitate, din care nu se mai cunoaște nimic. În urma lor, se așterne praful.
