Autor – Nicolae Manolescu
Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România a dat publicităţii o scrisoare deschisă adresată preşedintelui ţării, în contextul lansării Proiectului „România educată”. Stringenţa mesajului semnat de directorul Revistei „România literară” (întemeiată în 1855 de Vasile Alecsandri) este vizibilă în imaginea textului: ocupă prima pagină a hebdomadarului, modificând formatul acesteia, cu care eram obişnuiţi de decenii (o fotografie, însoţită de propuneri din sumar etc.), şi este tehnoredactat într-un font neobişnuit de mare. Echivalenţa din titlu apare în finalul scrisorii, dar este pregătită de mai multe argumente, susţinute convingător de semnatar.
Atitudine şi consecvenţă
Nu este prima oară când Nicolae Manolescu se arată interesat în editorialele sale de soarta şcolii în general şi a limbii şi literaturii române în special. „Mi-a plăcut şcoala de când mă ştiu”, declara în urmă cu câteva luni („Dorul de şcoală”, 19 mart.), urmărindu-i pulsul şi spunând lucrurilor pe nume, ca un fin cunoscător al domeniului pe care l-a slujit vreme de 53 de ani. Mai mult decât atât: ca responsabil al breslei scriitoriceşti din România, a publicat un apel la salvarea limbii române, în condiţiile în care aceasta era ameninţată din toate direcţiile.
România educată? Nu! România instruită şi educată!
„Ca să fie educată, România trebuie să fie instruită”. „Învăţarea este primordială; educarea vine la rând”. Altfel, punem „carul înaintea boilor”. Pentru a cultiva o sumă de valori esenţiale, acestea trebuie mai întâi cunoscute. „Nu poţi respecta ceea ce nu cunoşti.” O constatare e dureroasă: „Se face tot mai puţină şcoală în România”, fapt ce a condus la (sau a fost cauzat de) „dezastrul instituţional din învăţământul românesc”. Punctul pe i: „Şcoala românească duce lipsă de oameni devotaţi şi pricepuţi”. Sintagma „proces instructiv-educativ”, cu care eram familiarizaţi toţi cei ce am fost la catedră înainte de 1990, este completă sub raportul logicii învăţării: „Şcoala înseamnă, înainte de orice, învăţătură”. Numele instituţiei supreme e limitativ: Ministerul Educaţiei, pe când în perioada interbelică era total – Ministerul Instrucţiunii Publice.
Nicolae Manolescu: „Generaţia mea de dascăli – o şansă decisivă”
Este titlul interviului publicat în cotidianul „Deşteptarea” la 27 nov. 1999, în ziua când Domnia Sa împlinea 60 de ani. Tema discuţiei de aproape o oră a fost relaţia profesor-elev, centrată pe un singur nume: Traian Cantemir (cariatidă a Filologiei băcăuane; pe atunci, în refugiu la Râmnicu-Vâlcea). „Era […] un adevărat dascăl, de la care aveai ce să înveţi”, mi-a declarat.
Final deschis
Scrisoarea criticului şi istoricului literar Nicolae Manolescu se încheie cu definiţia care tutelează „învăţarea şi educarea limbii române” (subl. aut.): „Limba română este principalul bun naţional, începutul şi sfârşitul a toate”.
