Prostirea tineretului continuă!

Vă aduceți aminte glumele tembele cu „Ce să faci în orașul cutare?” și răspunsul sugerat „Să pleci!”. Operațiunea e mai vastă. S-a trecut la alt nivel, înaintându-se un top al orașelor în „care nu merită să trăiești”.

În România sunt undeva la 5-6 orașe ceva mai active economic și social, distribuite oarecum uniform. Deși România e în colaps demografic, aceste orașe au o populație în creștere și un standard de viață presupus mai ridicat, dacă privim prin ochelarii de cal ai indicatorilor economici de gen PIB, salariu mediu etc.

Evoluția acestor orașe e un paradox, iar asta pentru că mediul nostru rural e golit de oameni, ba chiar și urbanul mic. Suntem într-o dezvoltare atipică, deoarece atât în interbelic, dar mai ales în perioada comunistă orașele creșteau, însă ca rezultat al creșterii demografice generale.

Și atunci, de ce?! De ce să ne îngrămădim în câteva orașe unde să trăim în aglomerație, ambuteiaje, zgomot, poluare, când țara asta are atâta spațiu din ce în ce mai gol? Bineînțeles că or fi mai multe explicații și foarte docte, dar una dintre ele e foarte clară: mafia imobiliară în cârdășie cu cea bancară!

Domeniul imobiliarelor de pe lângă aceste orașe active e într-un adevărat boom. Cum faci să meargă imobiliarul și mai bine în aceste câteva orașe?! E simplu, îi convingi pe cei care nu trăiesc în aceste orașe că, iată, raiul există, că există locuri în care „merită să trăiești” spre deosebire de altele în care viața nu are sens. Cad pradă acestei propagande mai ales tinerii la început de drum, pentru care a pleca din orașul lor mic sau mediu e văzută ca o condiție a succesului.

Astfel, vor pleca din orașele lor cu prețuri ceva mai mici, un pic mai puțin aglomerate, spre Paradisul promis. Vor ajunge în el, vor lua un credit de 80 mii de euro (preț de periferia a Barcelonei) pe 35 de ani, pentru un apartament „luxury” pe o stradă de acces cu o singură bandă, poate chiar de piatră (dar se va pune asflalt!), se vor îngropa peste o oră pe zi în mașină ca să ajungă la serviciu, drum pe care își vor duce mai apoi copilul la grădinița sau școala din centru, pentru că în cartierul lor nu există nici școală, nici grădiniță, nici farmacie și nu a rămas loc nici măcar de copaci.

Vor câștiga mai bine decât în orașul în care nu merita să trăiască, dar vor cheltui pe măsură și abia vor strânge de o mașină veche, la care vor plăti în curând taxă de poluare, că na, trăiesc într-un oraș dezvoltat în care sărăcia e penalizabilă. Își vor da seama după un timp că Paradisul promis nu arată chiar așa strălucit, dar își vor spune că așa e viața și că…”oricum în orașul de naștere nu merita să trăiesc”. Iar după 10-15 ani, când vor dori să vadă cât au achitat din creditul bancar și vor vedea că au plătit mai mult dobânda, își vor da seama totuși că Paradisul există….dar nu pentru ei.

Lucian Sfîcă