1. Unui veleitar al condeiului i-a trecut prin cap proasta idee de a-i critica de-a valma pe scriitorii ruși. ,,Criticul” chiar credea că are concepție artistică și îndrăznea să spună că este curtat și de talent scriitoricesc. Dostoievski, cel care, între altele, era și un polemist redutabil, nu l-a iertat. Pentru a-i sublinia ,,talentul” acestuia – un oarecare Kastorski, un anonim – Dostoievski îi aminteşte celebra epigramă a lui Puşkin, „Cizmarul. Parabolă”, despre care zice că i se potriveşte de minune:
„Văzând într-un tablou nişte sandale,/ Cusururi un cizmar le şi găsi,/ Iar pictorul le îndreptă. «Îmi pare,/ Continuă cizmarul a cârti,/ Că faţa-i strâmbă»”. După care zice: „«Iar sânii-s goi şi-mpinşi prea înainte»./ Îi spuse-atunci Apelles: «Tu, amice,/ Nu judeca mai sus de-ncălţăminte»” (apud F. M. Dostoievski, „Jurnal de scriitor”, vol. I, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 105). Şi, pentru a fi sigur că trimiterea la Apelles, pictorul grec trăitor în cea de a doua jumătate a secolului al II-lea î. H., este pricepută, Dostoievski îi spune „criticului”: „Dumneavoastră […] procedaţi exact ca acest cizmar (care l-a criticat pe Apelles; n. n., I. F.), cu diferenţa că nu i-aţi putut găsi d-lui Nedolin [scriitorul criticat; n. n., I. F.] vreun cusur nici măcar la sandale, ceea ce, sper, v-am demonstrat temeinic” (ibidem). Asupra amărâtului Kastorski este abătut un potop de argumente ştiinţifice, literare, religioase, istorice şi logice, pentru ca acesta să priceapă impostura care-l locuieşte: „…ca să înţelegeţi ceva din sufletul omenesc şi să judecaţi «mai sus de încălţăminte», e nevoie de mai multă erudiţie în altă direcţie, de mai puţin cinism […], de mai puţin dispreţ faţă de oameni, mai puţină lipsă de respect faţă de ei şi indiferenţă. Este nevoie de mai puţină cupiditate libidinoasă, de mai multă credinţă, speranţă şi iubire!” (ibidem).
2. Folosind și sirena din dotare, un polițist m-a oprit în traficul rutier. Circulam legal, aveam toate documentele necesare, viteza automobilului era mică. Mi-au fost solicitate toate documentele. La cererea mea, polițistul mi-a spus și ,,păcatul” pe care l-am comis. Unul inexistent. Apelând și la sprijinul lui Aristotel, prin elementarul principiu logic tertium non datur, i-am argumentat (de două ori, ca să înțeleagă) faptul că nu am greșit cu nimic. A rămas neînduplecat. S-a retras în mașina sa, a studiat documentele, și-a notat ceva. Și s-a întors. Am încercat să-i explic din nou. Mi-a înapoiat toate documentele, spunându-mi că, de data aceasta, mă iartă. Nu a uitat să precizeze însă că-mi va trimite acasă procesul-verbal… I-am spus, repetat, că nu am voie de iertarea nimănui, de vreme ce n-am greșit. Tot neînduplecat a fost. Ulterior am aflat că, de fapt, nu era un polițist calificat în circulația rutieră, ci în ordine publică. Așa se explică, poate, excesul său de zel. Exces de zel? Am discutat cu patru polițiști despre acest caz. Unul nu a comentat, din solidaritate de breaslă, ceilalți au zâmbit către zelul revărsat peste țărmuri. Am înțeles faptul că polițiștii care prin fișa postului răspund de ordinea publică pot primi/ au unele atribuții care vizează și traficul rutier. Mă întreb însă doar de ce preferă să se deplaseze unii dintre aceștia exclusiv cu mașina, preluând/ primind atribuții care sunt ale altora? Sau de ce se ocupă preponderent de circulația rutieră, când polițiștii desemnați în acest sens sunt la serviciu?
Polițistul de la ordine publică ar trebui să fie înfrățit mai ales cu statutul de… per pedes, pentru a constata abaterile de la lege pe trotuare, în parcuri, prin cartiere, prin ganguri și cotloane, pe cărărui mai greu accesibile, prin zonele în care prosperă infractorii. Epigrama lui Pușkin i se potrivește de minune polițistului amintit: „Văzând într-un tablou nişte sandale,/ Cusururi un cizmar le şi găsi,/ Iar pictorul le îndreptă. «Îmi pare,/ Continuă cizmarul a cârti,/ Că faţa-i strâmbă»”. După care zice: „«Iar sânii-s goi şi-mpinşi prea înainte»./ Îi spuse-atunci Apelles: «Tu, amice,/ Nu judeca mai sus de-ncălţăminte»”… ,,Policalificarea” fără competențe reale este un cancer pentru drepturile omului.
Ion Fercu