,,Frumoasă zi, genială transformare!” Cu această formulă începea articolul de fond dintr-o publicație bănățeană (,,Luminătorul”,18/30 martie 1881), text destinat omagierii proclamării Regatului, acum 140 de ani. Pentru România – stat independent și suveran – proclamarea Regatului a reprezentat un act solemn și simbolic, de importanță capitală pentru întreaga națiune.
Evenimentul de la 14/26 martie 1881 a fost posibil atât prin instaurarea prințului străin la 10/22 mai 1866, dar mai ales prin proclamarea și recunoașterea independenței de stat în 1877.Demersul politic, bine calculat și deloc precipitat, a început cu titulatura ,,Alteță Regală” (1878) și a continuat cu vizita lui Carol I în Austro-Ungaria și Germania, ocazie cu care s-a semnat ,,Actul solemn de reglementare a succesiunii la tronul României” (august 1880), îndeplinindu-se astfel prevederile Protocolului de la Aachen (octombrie 1818) prin care se stabilise necesitatea unui acord al caselor regale europene pentru titlul suveranilor. Acest demers extern fiind îndeplinit, în decembrie 1880, Parlamentul României a aprobat legea ce reglementa succesiunea la tron în condițiile specifice țării noastre: absența unui moștenitor direct.
Proclamarea Regatului s-a realizat la inițiativa Camerei (președinte C.A.Rosetti, raportor general Dimitrie Lecca), înregistrându-se un vot unanim, exprimat prin apel nominal (99 deputați). În Senat s-a consemnat, de asemenea, votul unanim (40 senatori prezenți). În aceeași zi monarhul a primit raportul oficial din partea guvernului și-i scria surorii sale (Maria de Flandra) afirmând că ,,proclamarea [Regatului] a venit atât de repede, încât eu însumi am fost surprins”. Oficial însă, replica suveranului este demnă și concisă: ,,…primesc dar titlul de Rege, nu pentru mine, ci pentru mărirea României”.
Festivitatea oficială prilejuită de proclamarea Regatului a avut loc la 10/22 mai 1881 prin trei zile de sărbătoare ce marcau și un jubileu: 15 ani de domnie a lui Carol I.
Când încă trăia, primul rege al României era caracterizat de Nicolae Iorga: ,,…de statură mijlocie, de o ținută magistral stăpânită, sobru în gesturi, măsurat în cuvinte, capabil de a da o demnitate și felului insuficient în care poseda limba română”, iar pictorul Flemeng îi remarca privirea pătrunzătoare, dar totuși senină: ,,..ochi atât de vii și însușirea excepțională de a-i roti ca un vultur, îmbrățișând, fără a clinti capul, o jumătate de tur de orizont”. În 1939, Gala Galaction și-l amintea pe Carol I într-o evidentă antiteză cu nepotul (Carol II): ,,Vodă nu vorbește decât foarte puțin și totdeauna cu miez; Vodă nu azvârle banii pe ferestre; Vodă nu stă la masă decât o jumătate de oră; Vodă nu bea; lui Vodă nu-i plac lăutarii.” La aceste trasături fizice sau de caracter, adăugăm concluzia explicită a lui Lucian Boia: Carol I ,,a adus cu el îndeosebi ceea ce lipsea cu desăvârșire în societatea românească: ordinea, rigoarea, disciplina, punctualitatea, perseverența”.Fară îndoială, el a fost iubit mai puțin decât a meritat.
În esență, proclamarea Regatului pare să fi reprezentat mai puțin o dorință a familiei domnitoare sau a clasei politice și mai mult o măsură impusă de opinia publică. Prin evenimentele din 1877 și 1881 statul român ieșea practic din zona de influență și rivalitate a imperiilor otoman și rus și se plasa ferm pe drumul integrării în arealul vieții politice central și vest-europene.
Revista ,,Transilvania” (nr.4, Sibiu, 1911) aprecia faptul că proclamarea Regatului ,,a influențat și a ridicat încrederea și mândria în fiecare piept de român”. România ca Regat a devenit și mai atractivă pentru românii din Banat, Transilvania, Bucovina și Basarabia, iar Marea Unire din 1918 se petrece politic și plebiscitar doar după 23 de ani.
Adrian Horodnic
