Terapie prin morfosintaxă
Gramatica, expresie a raportului dintre gândire şi forma ei, deconectează. Notează în trei reprize: „Am remarcat ce uşurare este pentru mine să am o carte de gramatică în clipele de melancolie” (1965); „Nimic nu ne ajută mai mult să învingem melancolia decât o carte de gramatică. Gramatica e cel mai bun antidot împotriva urâtului” (15 ian. 1966); „Gramatica vindecă de melancolie” (1972). Sau, separat: „Iubesc, întocmai ca Iov, «lepra şi sintaxa»”.
Răbdarea şi reţeta ei
Sunt sugerate printr-un duet antonimic: „Succesele duc la blazare; le acceptăm ca pe un lucru de la sine înţeles. În schimb, în faţa fiecărui eşec reacţionăm ca şi cum ar fi primul. […] Ce profundă este expresia a se înarma cu răbdare! Dar tocmai de asta suntem cel mai puţin capabili”.
Cuvântul atotputernic…
A fost anticipat de reculegere: „N-aş vrea să trăiesc într-o lume în care rugăciunea ar fi de neconceput. […] Probabil că omul a început să se roage chiar înainte de a fi descoperit cuvântul”. Aceasta presupune „să nu mai ai limbaj comun decât cu Dumnezeu, cu Marele Mut”, căci „a admira e tot ce putem face mai bun pe acest pământ; mai bun şi mai nobil”. Altfel ne bântuie dilemele: „Cum funcţionează spiritul meu când se desprinde de cuvinte? Care-i este identitatea? Cine este el? Dar mai există oare?” Ajungi „să încerci să spui cu cuvinte ceea ce cuvintele nu pot spune”. Prospeţimea limbii pare a fi din afara culturii: „Indivizii care au clasă nu sunt deosebit de inventivi în materie de limbaj. Manifestă aptitudini şi originalitate în acest domeniu oamenii vorbăreţi, vulgari aproape”. Cât priveşte respectarea proprietăţii termenilor, părerile sunt împărţite: „Cu cât cuvântul s-a desprins de originile lui, cu atât serveşte mai bine gândirii”, crede Michel Bréal, pe când „pentru Heidegger a gândi înseamnă a reveni la sensul originar al cuvintelor”.
… şi cel folosit anume
Ce ne facem dacă suntem vorbiţi de rău? Simplu: „Orice calomnie ţi s-ar zvârli în faţă, trebuie să mergi înainte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic”. Dar dacă asistăm la acte de colportaj? „E foarte grav să ni se dea de ştire când cineva ne vorbeşte de rău. […] Urile profunde se nasc aproape toate din vorbe colportate. Cel care ne spune ce se spune despre noi ne este cel mai mare duşman. Este imposibil să nu apleci urechea la o calomnie care te priveşte şi care ţi se aduce la cunoştinţă. Ce vulnerabili suntem!” Avem şi calea de a ieşi din impas: „Dacă vrei să neutralizezi un duşman, […] cea mai bună metodă e să-l vorbeşti numai de bine. Se va găsi cineva să i-o spună, iar el n-o să mai aibă forţa de a-ţi face rău”. Ne-a prevenit şi Biblia: „«Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine» (Luca 6, 26). Ce vorbă extraordinară!” Excesele scriitoriceşti ori cele didactice pot fi şi ele nocive: „Sunt împotriva surmenării cuvintelor şi i-aş reproşa oricând poeziei contemporane lipsa de milă faţă de ele. […] Să le cruţăm, de teamă că, istovite, nu vor mai fi bune de nimic!”, respectiv: „Un cuvânt, disecat, nu mai are nicio semnificaţie, nu mai este nimic. Ca un trup care, după autopsie, e mai puţin decât un cadavru”.
Selecţie şi comentarii de Ioan Dănilă
