Riscurile… adjectivitei
Pare o operaţie simplă să asociezi unui substantiv o însuşire, mai ales când descrierea (unul dintre tiparele textuale, ca să mă exprim în limbajul didactic actual) cere cât mai multe combinaţii de acest fel (boala s-ar numi adjectivită). Şi totuşi, „niciun adjectiv nu se potriveşte perfect. Deci orice adjectiv e criticabil şi rişti folosindu-te de el. Adjectivul presupune o judecată de valoare, o interpretare. Ar trebui folosit cu moderaţie. Abuzul de adjective e propriu autorilor de proastă calitate”. „Pentru Quintilian, o frază în care abundă adjectivele evocă o armată în care fiecare soldat ar fi urmat de propriul lui valet.” Un scriitor de talent ştie să le drămuiască: „Sistemul celor trei adjective la Proust, care par să se anuleze şi care în realitate se completează. Un exemplu dintr-o sută, dintr-o mie: ironia Dlui de Charlus este caracterizată ca «amară, dogmatică şi exasperată»”. Cel ce ne-a lăsat „În căutarea timpului pierdut” e un performer: „Am citit într-un interviu al unui profesor sovietic de stilistică (conduce o şcoală de scriitori) că doar un geniu are dreptul să folosească «trei adjective la rând». Are dreptate… În principiu, nu le îngăduie elevilor săi să folosească decât unul”. Nici în lucrările de specialitate nu e permis orice: „Deschid un volum masiv dintr-o gramatică savantă şi cad peste această expresie fără noimă: «fiinţaţiune adjectivoasă» [în original, «étance adjectiveuse»]. Închid pe loc volumul”.
Ne aflăm în faţa unui evaluator: „Zece zile după operaţia la picior, i-am spus chirurgului că mă tem de o infecţie. Îmi scoate pansamentul şi-mi răspunde pe un ton de reproş şi de triumf: «Degetul dumitale e valabil». Un deget valabil. După adjective ar trebui să-i judecăm pe oameni”. Alteori particularizează: „Minunată seară petrecută ieri cu Sam şi cu Suzanne. Dacă adjectivul «nobil» are un sens, atunci i se potriveşte lui Sam, e făcut pentru el”. „Nu toată lumea are privilegiul unei copilării nefericite. A mea a fost mai mult decât fericită: desăvârşită. Nu găsesc un adjectiv mai bun care să exprime ce a fost sublim în ea, cea a fost triumfal până şi în spaimele ei.”
Nici cu adverbul nu e uşor
Parte de vorbire de rangul al doilea în raport cu adjectivul, adverbul serveşte la a nuanţa acţiunile exprimate de verbe. Pentru un scriitor, există norme tacite: „În materie de proză, nu există nicio regulă; ba da, să fii zgârcit cu adverbele”. Nu toţi reuşesc: „X. Stilul lui: cascadă de adverbe. Ce tic mizerabil! De-ar putea să nu folosească nici unul sau măcar să nu abuzeze de ele, ar fi agreabil de citit. Numai că prea a frecventat în tinereţe autori care se bat cu pumnul în piept”. „Tocmai am terminat Jurnalul lui Bloy […]. Ca scriitor este, uneori, extraordinar – în invectivă, evident. Ce păcat că nu şi-a ţinut în frâu adverbele! Cel mai adesea sunt inutile sau insuportabile.”
