Teatrul documentar, cel al efectului puternic de prezenţă, reflectând probleme şi urgenţe sociale, a ajuns şi la Bacău, invitată pentru realizarea unui astfel de spectacol fiind talentata regizoare Carmen Lidia Vidu, cunoscută fiind pasiunea ei pentru zona experimentală şi pentru cea de multimedia. Iniţiativa directoarei teatrului, Eliza Noemi Judeu, care a comanditat un astfel de spectacol, a fost una mai mult decât necesară, dată fiind starea avansată de degradare a clădirii în care se află teatrul nostru. Accentuez pe acest „al nostru”, pentru că teatrul este în serviciul comunităţii, şi de aceea trebuie păzit şi păstrat, aşa cum sună îndemnul lui Ienăchiţă Văcărescu, reprodus pe un panou care se afla în foaier. S-a scris mult în paginile ziarului despre drumul parcurs pentru împlinirea acestui proiect, lucruri interesante fiindu-ne dezvăluite de realizatorii Jurnalului.
Spectacolul este foarte concentrat şi nu ţine decât o oră şi câteva minute, ţintind problema esenţială, cea legată de apelul pentru urgentarea lucrărilor de restaurare a clădirii de patrimoniu din care face parte şi teatrul. Acesta fiind mult mai mult decât un loc, un spaţiu. E un „lăcaş de muze”, de aici răzbătând ecoul unor energii speciale, de aici plecând în lume fel de fel de poveşti, şi vesele, şi triste, de întâmplări semnificative între oameni. Dar teatrul e şi casa actorilor, însăşi viaţa lor, pentru cei care se dăruiesc fără rest profesiei. Şi toţi cei patru actori care apar pe scenă, Viorel Baltag, născut în 1948, odată cu teatrul băcăuan, Florina Găzdaru, Eliza Noemi Judeu şi Bianca Babaşa, făcând parte din generaţii diferite, depun mărturie despre istoria lor personală topită în cea a teatrului. Pentru că unii dintre actori chiar au locuit o vreme în teatru, unde s-au înfiripat poveşti de iubire, s-au făcut nunţi, s-au născut copii. În câteva minute, şi cu un ton firesc, cât se poate de neutru, fără „interpretare”, joc teatral, cei patru actori-document sunt mărturisitori ai experienţei lor de viaţă şi de creaţie. Amintirile lor, confesiunile, din care aflăm lucruri foarte personale, au culoarea sentimentelor şi trezesc empatie. Tu, spectator, intri într-un dialog interior cu actorii, te gândeşti la ce evocă ei, îţi convoci propriile amintiri şi le confrunţi.
Foarte organizată, precisă în tot ce face, atentă la cel mai mic detaliu, Carmen Lidia Vidu, cu marea ei experienţă în domeniu (se află la cel de-al cincilea astfel de jurnal), a scris un bun scenariu, a făcut apoi un inteligent şi alert decupaj regizoral, a ales textele şi cele mai adecvate şi expresive imagini proiectate pe un mare panou, colaborând excelent cu actorii şi cu partenera ei de proiect, Cristina Baciu (multimedia).
Realizat cu mare acurateţe, cu impecabil profesionalism, „Jurnal. Bacău” pune o importantă întrebare, cea a raportării la cultură în scocietatea actuală, fiind un semnal de alarmă, o acţiune de civism, de simţ comunitar, pentru că teatrul este „vocea cetăţii”. Clădirea teatrului nostru trebuie salvată. „Cade pe noi!”, sună avertismentul ce se derulează pe fundalul scenei. Domnul primar Lucian Daniel Stanciu Viziteu, care apare în acest Jurnal, cu o intervenţie, este conştient de gravitatea, de urgenţa problemei. Iar noi, iubitorii de teatru, aşteptăm implicarea oficialităţilor în rezolvarea cât mai grabnică a situaţiei. Pentru că timpul nu mai are răbdare (în finalul spectacolului, Viorel Baltag cântă, cu adresă, melodia lui Aurel Felea „Te rog, ai răbdare cu mine!”), nici cu oamenii, nici cu clădirile care se pot prăbuşi peste ei.
