Nu ai cum să nu fii afectat de cele ce s-au întâmplat, zilele trecute, în micul oraș de pe Trotuș. Mai ales dacă mai și ești un om al locului. E drept că sunt plecat de multe decenii de acolo, dar o parte din mine se regăsește la Onești, unde încă mai am, har Domnului!, bunele mele rude și unde mi-au rămas adânc încrustate amintirile. Casa în care m-am născut, școala unde am învățat, dealurile pe care le-am periat, gârla unde mă refugiam, în zilele toride ale verilor, cu ochii iscodind ștrengar după vreo codană care să-mi lumineze vacanțele plictisitoare.
E drept că am avut, de multe ori, șocul revederii locurilor dragi. M-am întristat când mi s-a mai spus că vreunul dintre vechii camarazi din copilărie a plecat definitiv dintre noi sau când am constatat cum s-au degradat locurile pe unde obișnuiam să mă retrag, în copilărie, cu amicii de nebunii. Din păcate, și o mare parte din societate a suferit schimbări majore, cele mai multe din cauza banilor sau a lăcomiei, mulți dintre cunoscuți (cu care împărțisem, la propriu, bucata de pâine pe care ne-o împărțea Ceaușescu și cu ai lui) fiind de nerecunoscut, în privința comportamentului.
Am privit, neputincios, cum bogățiile locale au fost luate cu japca de unii de prin țară sau de-afară, evident, cu largul concurs al localnicilor care, vremelnic, au ocupat o funcție cu putere de decizie. În fine, cel mai tare m-a durut când orașul, cunoscut, odinioară, ca leagănul copilăriei lui Ștefan cel Mare sau, mai aproape de timpurile de acum, al Nadiei, care evoca, în amintirile sale, mocănița de la Scutaru ce străbătea malurile Cașinului, ei bine, acum, „orașul tinereții” (așa cum era denumit prin anii ’70) a devenit, peste noapte, locul ororilor.
Un „Dincă de Onești” a semănat moarte în micul târg, curmându-le viețile unor nevinovați pe care doar soarta i-a scos în fața dezaxatului. Și, unde, culmea!, ca-n filmele cu Stan și Bran, niște „specialiști” în lupta cu infractorii au fost doar simpli amatori, cinici spectatori la circul tragic încheiat cu lacrimi de sânge.
