Cu un deficit de 7% pe hârtie, însă de peste 10% în realitate, la care se adaugă restricţiile determinate, impuse de pandemia de coronavirus, România va parcurge o perioadă de cel puţin doi ani de recesiune, de stagnare şi, după opinia pesimiştilor moderaţi, de involuţie. S-a întâmplat, aşa a ieşit la vot, ca la putere să nu avem parte de un partid, de o coaliţie de mână forte, care să nu se sperie de vântul rece de prin ministere, companii şi agenţii.
Doar pe la PNL mai ştiau câţiva ce înseamnă să conduci un minister şi să aplice politicile partidului, în rest, uitaţi-vă că nimeni nu mişcă nimic, decât doar hârtii de numiri în structurile de conducere, de la comună, la guvern şi încă nu-i finalizată operaţiunea. Au trecut trei luni de când PNL, USR + și UDMR au format guvernul, dar şi majoritate în Parlament.
Mai bine zis, s-au pierdut 90 de zile din actualul mandat, în care efectiv nu s-a făcut nimic vizibil pentru ţară, pentru oameni. Şi, după cum se desfăşoară „ostilităţile”, intrăm în plină vară în aceeaşi situaţie, dacă nu extrem de gravă, cu siguranţă fără un cap, fără un început de speranţă. Avem o serie de programe şi planuri, făcute frumos, colorate, cu linie la margine, România educată, România lucrului bine făcut, Programul Naţional de Redresare şi Rezilienţă, numai că toate acestea înseamnă bani, mulţi bani, noi însă nu-i avem, aşa că, dacă inteligenţa guvernamentală românească nu pune pe masa UE planurile, programele, investiţiile, până la jumătatea lunii aprilie ne putem lua adio de la miliardele pe care le putem atrage sau împrumuta. De la 80 de miliarde s-a ajuns, după calcule matematice specifice mecanismului european, la vreo 14 miliarde.
Bune şi acelea, numai să dea prim-ministrul Cîţu adunarea. Poate?
