Colegul nostru și prietenul Ion Fercu lansează, în această săptămână, o nouă carte. Un roman, „Dac-aș fi fost Dumnezeu”, căruia nu vreau eu aici să-i fac vreo prezentare sau vreo cronică. Despre ea vor vorbi exegeții, maeștrii. Nici vreo observație originală nu vreau să fac, dar eu personal mă regăsesc printre personajele acestui roman, așa cum fiecare dintre noi ne regăsim în atâtea opere literare sau producții artistice, pentru că oameni suntem și, oricât am fi de diferiți, avem destule în comun.
Ion Fercu este însă unul de-al nostru, de aici de prin ținuturile băcăuane. E „băiet de la țară”, din Valea lui Ion, dar e un filosof, un scriitor și un ziarist de marcă, dintre cei pe lângă care nu pot trece oricum întâmplările omenirii. Și mai este și cel care i-a pus lui Dostoievski viza de reședință în Buhuși, prin excepționalul op scris după ce a hălăduit „Prin subteranele dostoievskiene”. Așadar, Ion Fercu a scris în noua sa carte despre noi, despre cei care conștientizăm cel puțin două mari probleme ale omenirii: dispariția parcă sigură a satului și universului rural românesc și tragediile din așa-numitele „teatre de operații” de prin zonele fierbinți ale planetei.
Eu unul m-am născut și am locuit până aproape de șapte anișori la Orbeni, un fel de Valea lui Ion, un sat în care am regăsit multe dintre elementele din decorul romanului compus de Ion Fercu: Dealul Scăpării, de exemplu, unul pe care părinții mei aveau un petic de vie și pe care urcam des, sătenii originali, familia, natura mirobolantă și mai ales excepționalul câine devotat mie personal precum cel numit în carte Amigo. Iar toate acestea îmi conturează și mie ceea ce spune scriitorul: relația specială, nebănuit de reală, cu Dumnezeu.
Pe Dealul Scăpării fugeam să dau de altă lumea, una a mea, de vis. Aș urca pe el și acum, de parcă m-aș duce la întâlnirea cu Dumnezeu, să scap de angoase, să dau de El. Pentru că demiurgul meu e acolo, în sat, oricât de oneștean m-aș crede eu, pentru că în Onești am copilărit, am învățat și mi-am început viața de matur.
Dumnezeul meu e acolo unde m-am născut și unde dorm etern părinții mei. Iar, dacă aș fi chiar eu Dumnezeu – cum ar fi vrut și unul dintre personajele lui Ion Fercu, poate chiar scriitorul – i-aș readuce la viață pe toți ai mei, inclusiv pe iubitul meu cățel, pe care tot Domnul mi i-a luat. Mulțumesc, Ion Fercu, pentru că ai scris și despre mine în cartea ta!
