În puţinele zile cu zăpadă din iarna asta, am stat lipită de geam, privind jocul fulgilor de nea, aşa cum făceam în copilărie, şi în gând m-am întâlnit cu Fetiţa, personajul unor încântătoare poveşti ale scriitoarei Doina Cernica. Am îndrăgit-o pe micuţa trestie gânditoare de cum am apucat s-o cunosc, din paginile scrise de povestitoare, pentru că e tare isteaţă, sensibilă şi bună, vrând să înţeleagă totul şi să fie de folos, să îi ajute pe alţii. Are drăgălăşenie, candoare şi înţelegere izvorâtă din bunătatea neţărmurită a inimii ei (cu ea vede esenţialul), asemănându-se cu Micul Prinţ al lui Antoine de Saint- Exupéry. Aşa a gândit-o creatoarea ei, făcând-o eroina basmului „Fetiţa şi Vulpea Argintie”, dar şi a altor noi întâmplări fermecate din recent apărutul volum „Mierlă neagră pe zăpada albă”, scos la Editura Muşatinii din Suceava. Cartea cuprinde 11 poveşti, are prefaţa semnată de Dumitru Radu Popa şi un aspect atrăgător, coperta şi ilustraţiile aparţinându-i Anei Constantinescu, nepoata autoarei. Sunt poveşti de mici dimensiuni, dar minunate, cu mult miez, scrise frumos, cu imaginaţie şi delicateţe, descriind peripeţii şi fapte bune, cu un fond de umanism universal, astfel explicându-se versiunile (inserate în volum) unora dintre ele în spaniolă, italiană, engleză, germană, ucrainiană, macedoneană, japoneză.
Doina Cernica, scriitoare, ziaristă de presă cotidiană scrisă, pasionată de profesia ei, traducătoare, om de cultură în adevăratul înţeles al cuvântului, este foarte apropiată de Bacău (este membră a Filialei locale a U.S.R.), vine des aici, participă la evenimente culturale, pe care le reflectă apoi în pagini de ziar sau de revistă (este, de mult timp, o fidelă şi preţuită colaboratoare a „Ateneului”), pe larg, cu empatie, reliefând semnificaţii, redând atmosfera. O mai leagă de Bacău amintirea surorii ei, regretata plasticiană Dany- Madlen Zărnescu, la expoziţiile căreia era mereu prezentă.
Revenind la poveştile din „Mierlă neagră pe zăpada albă”, am să spun că toate mi-au plăcut şi m-au mişcat, din fiecare am rămas cu imagini poetice, sensibile, cu o luminoasă pildă morală. M-a înduioşat profund sacrificiul mierlei negre (din povestea care dă titlul volumului), îndrăgostită de frumuseţea trandafirului în floare, cu a lui „văpaie înmiresmată” şi m-am ataşat de înţeleapta Broască Ţestoasă, „cu ochii ca seminţele de mac” (prietena de nădejde a Fetiţei), gânditoare şi visătoare, cunoscând „darul tainic, puterea fără seamăn a poveştilor”.
Cartea Doinei Cernica „aduce o fereastră deschisă spre aerul curat, îi învaţă pe copii să descopere esenţialul, adică acela care nu se vede decât cu sufletul sau doar cu ochii minţii. Sau, poate, cu ochii închişi!”, notează, exact şi cu fineţe, Dumitru Radu Popa în prefaţă şi pe coperta a IV-a a volumului. E mare lucru într-o lume rece, tehnologizată, să-ţi păstrezi puritatea, prospeţimea privirii, candoarea unui suflet de copil, dar Doinei Cernica îi reuşeşte asta de minune, dăruind, prin poveştile ei (le ştiu, pentru că le-am parcurs, cu interes şi delectare, şi pe cele de călătorie, ultima carte de acest fel, despre Barcelona, intitulându-se, atât de sugestiv, „Hänsel şi Gretel în Pădurea Luminoasă”) bucurie curată cititorilor de toate vârstele.
