Dacă astăzi ar fi ziua mea de naștere, cred c-aș avea chef de-o mică paranghelie. Doar așa, cât să uit de neprietenul meu Timp. Dar pe cine aș mai putea invita la acest (mini) festin, de vreme ce toată lumea are contorul bucatelor/ lichidelor/ urărilor dat peste cap? De pe la jumătatea lui decembrie și până la Sf. Ioan, am tot dus-o într-un chef de chef. Suntem obosiți, dar, curios,aud că toți au chef de trudă, vor să se dezfestinizeze. Șefii sunt de-a dreptul siderați, gândindu-se la ce energii clocotitoare am putea slobozi, aidoma unor Trabanturi care ar porni cu peste o sută de kilometri pe oră, de pe loc, întru prosperitatea profitului.
În pană de companie paranghelică, probabil c-aș arunca în desagi câteva porții bune de jar și-aș zbughi-o, călare pe-o mârțoagă, până prin deșertul Sahara. Ajuns acolo, obosit și cu gloaba implorând din ochi tava cu jăratic, sugerându-mi că ar putea deveni un mustang veritabil, aș campa departe de ochii beduinilor și, aidoma lui Antoine de Saint–Exupéry, cel cu avionul în pană, aș aștepta sosirea inocentului lumii, Micul Prinț, care m-ar întreba: „Ce faci aici?” „Iaca”, i-aș zice, „neavând avion, repar o mârțoagă”. „De ce-ai fugit din lumea ta?!”, m-ar întreba el. „De supărare: oamenii au chef de muncă, pe când eu am încă în cap doar paranghelii…” „Eu”, zise Micul Prinț, „am evadat de pe asteroidul meu, îmbrâncit de-o neliniște iscată dintr-un taifas cu singura floare de acolo”… „Și?”, îndrăznesc eu… „Oamenii de pe meleagurile tale cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină… şi tot nu găsesc ceea ce caută…” „Ce vrei să spui?”… „Mi-am dat seama că tot ce caută oamenii ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un strop de apă… Hai, repară-ți mârțoaga și caută-ți floarea sau stropul tău de apă. Dar nu uita: ochii sunt orbi; cu inima trebuie să cauți”…
