Ciudată specie mai suntem! Ne bucurăm în noaptea fiecărui An Nou, de parcă am da timpul înapoi, de parcă am întineri! La răscruce de ani, printre cupe și pahare, eu, cel aflat cu marginile Timpului în destrămare, am început să cârtesc respectuos, aidoma lui Eugène Ionesco: „Înainte, sculându‑mă în fiecare dimineaţă, spuneam: «Slavă lui Dumnezeu care mi‑a mai dăruit încă o zi!» Acum spun: «Încă o zi pe care mi‑a retras‑o»”… Și m-am mai gândit la versul acela memorabil al lui Eminescu: „Iar timpul creşte-n urma mea. Mă-ntunec!” M-a înghesuit tulburător și Nichita: „Și nu va mai fi/ Nici ieri…/ Nici azi…/ Nici mâine…/ Va fi doar atunci/ Când am râs sau am plâns odată împreună/ La începutul și sfârșitul unui drum”. Bacovia m-a lecuit puțin de tirania clipei: „Nu-i mâini,/Nici azi,/Nici ieri –/Timpul…” M-am certat cu Sofocle, care mi-a spus că timpul e „zeu blând”, deși eu cred că este ticălos, l-am îmbrățișat pe Hugo, atunci când mi-a șoptit tragic: „Bucuria şi durerea măsoară rău orele; prima le face secunde, cealaltă secole”…
Am ciocnit un pahar de șampanie cu Rabindranath Tagore. Văzându-mi pesimismul tolănit în ființă, el a încercat să mă încarce cu optimism: „Fluturii numără clipe, nu ani, şi totuşi au timp destul”. Uitase că și-n el locuiește pesimismul. Într-una din zile îmi spusese că „fiecare copil care se naște dovedește că Dumnezeu nu s-a săturat încă de oameni”. Încă… Dar lasă deschise porți către această perspectivă. De pe un raft al bibliotecii, timpul absurd și fermecător de estetic al lui Ismail Kadare, cel din „Umbra”, turbat parcă de dihania pandemică, i-a dat un bobârnac amical lui Tagore: „Mașinăria, vârtelnița timpului scotea rebuturi. Ghemuite, parcă deformate de paralizie, zilele se năşteau cu seara la început şi dimineaţa la sfârşit. Ani cu două ierni şi o toamnă între ele, şi mai rău, trei veri la rând şi o iarnă atârnând jalnic. Dar cel mai trist era să vezi timpul scurgându-se invers”…
Poate că nu există un moment mai potrivit ca să cugetăm despre Timp decât în noaptea care schimbă ștafeta anilor, atunci când realizezi că zilele trec greu, dar anii foarte repede. M-am dus din nou către „Confesiuni” și mi-am îmbătat frumos sufletul cu tulburătoarea/ paradoxala viziune despre timp a Sfântului Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu”. Ieșind din jocul cuceritor în care certitudinile și incertitudinile stau la festinul cel mare al cugetării, Sfântul Augustin mi-a spus că există, de fapt, trei timpuri: prezentul din cele trecute; prezentul din cele prezente; prezentul din cele viitoare. Numai că acestea, mi-a mai zis el, „există doar în suflet, iar într-un alt loc, eu, unul, nu le văd a exista. Prezentul din cele trecute se află în memorie; prezentul din cele prezente, în privirea atentă; şi prezentul din cele viitoare, în aşteptare”. În sufletul meu, al Tău… Asta înseamnă că există (și) un Timp privat, exclusiv personal, care trebuie gestionat fericit. Altfel, acest căpcăun care locuiește în noi ne va devora fără onoruri. Da, mi-a spus și Einstein, tot în noaptea dintre ani, Timpul este un căpcăun privat, dar, pentru că a fost hărăzit cu relativitate, îl putem manipula, între anumite limite. „Pune mâna pe o sobă fierbinte un minut şi ţi se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră şi ţi se va părea un minut”, zice savantul, făcându-se pentru câteva clipe frate de cruce cu humorul lui Mark Twain…
În zorii Anului Nou, privind către timpul primenit (doar) în calendare, m-am întrebat dacă, mărșăluind (cât o mai îngădui Domnul) prin cenușa fierbinte a clipelor, mă voi lăsa târât de zile, voi târî eu zilele după mine sau… Încă n-am schițat îndestulător portretul acestui sau…