„Adevărul e că…” Ați auzit voci care se insinuează într-un debate avertizând/ somând cu această expresie? Sunt subiectiv, desigur, poate și intolerant, dar îmi vine mereu să dau de pământ cu această aroganță… gnoseologică. Ființele care se cred depozitare ale adevărului absolut îmi provoacă un disconfort funciar. Oamenii în al căror glas, în ale căror priviri nu citesc măcar un licăr de incertitudine nu vor primi niciodată credit la banca… încrederii mele, indiferent de dobânda care mi-ar surâde. Sunt topit după atitudinea lui Socrate, cel care le aducea mereu aminte atotștiutorilor: „Știu că nu știu nimic!” Poate că tocmai de aceea m-am împrietenit și cu Nietzsche, cel care-mi șoptește mereu că dușmanii cei mai mari ai adevărului sunt convingerile; mai mari chiar decât minciunile. Firește, atunci când vorbim despre adevăr alergăm mai întâi către logica aristotelică, dar eu, admirându-l pe Aristotel, nu-mi pot dezlipi sufletul de Nietzsche, care mă tulbură cu gândurile sale despre adevăr:
„Aşadar, ce este adevărul? O armată de metafore, metonimii, antropomorfisme în mişcare, pe scurt, o sumă de relaţii umane care, prin poezie şi retorică, au fost exacerbate, transpuse, împopoţonate şi, după o lungă întrebuinţare, par definitive, canonice şi obligatorii; adevărurile sunt iluzii de care am uitat ce sunt, nişte metafore tocite şi lipsite de forţă concretă, nişte monede care şi-au pierdut efigia, iar acum sunt considerate metal, nu monede” („Despre adevăr şi minciună în sens extramoral”, în „Opere complete”, 2, Timişoara, Editura Hestia, 1998, p. 560). Înainte de a mă îndrăgosti de Nietzsche, mi se lipise sufletul de Gotthold Ephraim Lessing. M-au răvășit vorbele pe care i le-a spus pastorului luteran șef din Hamburg, Johann Melchior Goeze, care, nepricepând o iotă din concepția despre adevăr a lui Lessing, l-a așezat la zidul unei critici virulente.
Lessing i-a replicat decent, spunându-i că adevărata valoare a unui om nu este dată de posesia presupusă sau reală a adevărului, ci de efortul sincer al acestuia de a ajunge la adevăr. Posesia adevărului sau credința în faptul că se află în posesia sa îl pot arunca pe om în pasivitate, indolență și mândrie. Replica lui Lessing are toate aplauzele spiritului liber: „Dacă Dumnezeu ar ţine în mâna dreaptă întregul adevăr, iar în mâna stângă doar năzuința statornică și perseverentă spre Adevăr, chiar dacă asta înseamnă că voi rătăci din nou și din nou pe această cale, de mi s-ar cere să mă hotărăsc, aș alege cu toată umilința mâna stângă” (apud Christopher Hitchens, „Dumnezeu nu este Mare. Cum otrăvește religia totul”, București, Editura Litera, 2020, p. 402). Mai zice Lessing că s-ar apleca smerit spre mâna stângă a lui Dumnezeu și i-ar spune: „Părinte, dă-mi-o pe aceasta. Adevărul absolut e numai pentru Tine”…
Cred că inteligența unui individ se măsoară în cantitatea de incertitudini pe care este capabil să le suporte. Poate că și Dumnezeu a fost admiratorul incertitudinilor. Nu cred că au fost rostite întâmplător aceste vorbe: „Totuşi, Fiul Omului, venind, va găsi credinţă pe pământ?” (Luca, 18:8). Pentru mine, oamenii au valoare întrucât pot oferi incertitudini, prospețime, au puterea de a sufla mereu peste colbul gândurilor. Calculatorul poate fi rapid, exact sau prost. Omul poate fi lent, nesigur, dar și genial. Din acest motiv nu cred în supremația algoritmului. De aceea nea spus sofisticatul om din subterană că doi ori doi fac patru nu mai este viață, ci începutul morții. Adevărul este cuceritor, dar incertitudinile mă fac om.