Cu toţii ne pregătim să încheiem anul 2020 şi să începem anul 2021.Un an plin de încercări aduse de epidemia ce a cuprins pământul… Suntem încă pătrunşi de măreţia sărbătorii Naşterii Domnului de bucuria colindelor ce ne-au vestit asemenea magilor de odinioară Întruparea Domnului Iisus. Tot acum ne aşteaptă în prima zi din noul an o întreită sărbătoare: Tăierea Împrejur a Domnului, Sfântul Vasile cel Mare şi Anul Nou. Este totodată şi ceas de bilanţ pentru fiecare dintre noi. Ne întrebăm şi căutăm răspunsuri la întrebări pe care în mod firesc și le pune orice creștin: dacă anul ce se încheie ne-a apropiat mai mult de Dumnezeu şi de semeni; dacă ne-am osârduit de-ajuns spre a-L căuta şi afla pe Dumnezeu; dacă L-am iubit şi urmat din „toată puterea noastră, din tot cugetul nostru’’; dacă I-am făcut voia… Un rege credincios i-a întrebat odată pe trei învăţaţi din ţara lui care este cea mai mare nenorocire din lumea aceasta. Unul dintre ei a zis ca bătrâneţea este cea mai mare nenorocire, altul că boala şi sărăcia. Al treilea învăţat a grăit tare şi răspicat: Cea mai mare nenorocire este să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii şi păcate, că eşti nepregătit pentru sfârșitul propriu: eşti nespovedit, neîmpărtăşit, nu ai ţinut post, nu l-ai iubit pe Dumnezeu și pe aproapele tău, nu te-ai rugat, n-ai făcut fapte bune. Aceasta-i cea mai mare nenorocire. Da, tu ai dreptate! a zis regele.
Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic ce promite să rezolve totul în mod miraculos inclusiv a molimei ce a cuprins pământul… Or, izvorul vieţii şi sănătăţii este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu avem nimic. Şi atunci omul caută alte surse: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar.
Şi nu poţi trăi plenar decât în Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, căci sufletul are nevoie să fie hrănit cu învăţătura lui Hristos, să se curăţească prin post şi rugăciune, să se încălzească prin dragostea faţă de Ziditorul său, să se păzească de gândurile şi dorinţele pierzătoare.
În această vălmăşie de gânduri vine în chip divin sărbătoarea din prima zi a anului, parcă spre a ne lumina, întări şi arăta calea pe care să o urmăm: cea a Bisericii şi a lui Dumnezeu. Căci la opt zile de la naştere, Pruncul Iisus este adus la Templu pentru punerea numelui. Pentru că prin naştere a luat asupra Sa chipul omenesc, după cum grăiește Apostolul: „Întru asemănarea omenească făcându-Se şi cu chipul S-a aflat ca omul, iar prin tăierea împrejur a luat asupra Sa chipul păcătosului, suferind ca şi un păcătos rana cea rânduită pentru păcat “.De aceea, numele Lui este „mai presus de orice nume pentru ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Fil., 2.9-10)
La acest sfârşit şi început de an să rugăm pe Bunul Dumnezeu să nu socotească păcatele noastre în cartea vieţii, ci să ne dăruiască Harul dătător de viaţă, aducător de roade sufleteşti şi trupeşti, înmulţind în inimile noastre credinţa, nădejdea, dragostea şi să ne numere şi pe noi între slugile Sale cele preaalese din Împărăţia Cerurilor, Amin.
Pr.Liviu Burlacu, Centrul „Izvorul Tămăduirii” Bacău
