La noi nimic nu durează, nu este urmărit în chip consecvent, nu are consecințe, totul este luat în ușor. E ca un joc, nu cu mărgele de sticlă, ci cu baloane de săpun. Politicienii noștri se ceartă într-o veselie, și apoi conflictele se șterg, se uită , și totul se sfârșește cu o nouă tranzacție, un mic sau mare compromis, și cu pupături în piața „endependenți”. Nu mă mai miră de mult versatilitatea unor personaje din spațiul public, faptul că într-o zi spun una, și apoi se contrazic, susținând cu totul și cu totul altceva. Fără să țină cont de logică, de parcă joacă într-o comedie absurdă, cu o mulțime de răsturnări de situație. Și în care ei vor să pice mereu în picioare, să rămână pe poziție, nepierzând nimic. Decât onoarea, s-ar putea zice. Dar, oare, au avut-o vreodată, aceasta-i întrebarea? Da de unde! Sunt indivizi care nu au niciun principiu moral, nu au demnitate crezând că orice se poate tranzacționa, că are un preț, ca orice marfă. Totul e de vânzare pentru ei.
Iar când îi auzi făcând declarații publice, te iau durerile de cap. După ce că au un vocabular limitat, folosesc și aiurea acele puține și biete cuvinte, fără nicio legătură între ele. Li se pun întrebări, sunt întrebați ceva concret, iar ei răspund pe lângă, spun altceva, o peltea indigestă de vorbe din care nu se înțelege nimic clar. Dar cel mai mult mă îngrijorează exaltările iraționale, puseurile de fanatism ale unor indivizi care se agită pe scena publică. Cred în rațiune, și știu că dacă ea adoarme, ne trezim cu monștri printre noi și auzim tropăit de rinoceri. Oamenii raționali au o gândire dubitativă, au dileme, au nuanțe când exprimă ceva, pentru că un adevăr absolut nu există. În afară de teoreme, postulate, legi ale științei, dogme, există nenumărate adevăruri relative, personale, păreri subiective, opinii.
Iar la discuțiile între oameni, de cele mai multe ori nu ideile se confruntă, ci tipurile diferite de temperament. E clar că nu poți discuta în mod real, schimbând păreri, cu cineva rigid (genul care poartă ochelari de cal) sau cu un isteric, de pildă, fiindcă primul o va ține numai pe a lui, iar al doilea va țipa întruna, asta în loc de orice argument. Nu degeaba se spune că există o artă a conversației, pe care puțini o dețin.
Mai mult decât cu persoanele vii, din jurul meu, vorbesc cu cei din cărți, pentru că ei nu mă dezamăgesc. Uneori, găsesc răspunsuri la întrebările și neliniștile mele la autori pe care am avut privilegiul să-i și cunosc, prețuind la ei finețea de spirit și delicatețea firii. Unul dintre ei este C.D. Zeletin, cu ale cărui cuvinte am să închei acum, pentru că mă regăsesc în ele, fiindcă și eu mă simt bine numai în climatul temperat al părerii și am același tip de căutări: „Sentința nu sunt de acord îmi displace, ba chiar îmi face rău. Iese din sfatul dintre oameni. Cade ca o ghilotină. […] Eu caut pur și simplu climatul temperat al părerii. Altfel, eu nu-mi supun problemele aprobării sau dezaprobării areopagului. Hotărârea mea nu e fapt de democație. Rar mă verific prin alții. Foarte rar rezolvările mele le aflu prin hotărâri binare (da/nu), pornite din siguranța de sine. Eu caut sfat, nu reazem, de aceea caut inimi calde, nu inimi reci ori suflete moarte”.
