Bilanț, contabilitate interioară, la despărțirea de un an… 2020, nu atât un an, cât un hol lung între doi ani. 2020, un an care a transformat lumea într-un zgomot mut, un an al încercărilor, care a scos la suprafață cele mai mari frici ale noastre, ale mele, un an în care am simțit că am ațipit pentru 20 de minunte și totul a luat o întorsătură tristă și confuză, dar care ne-a și arătat ce înseamnă speranța și un gând bun. Ce ne-a adus 2020, în afară de frică și nesiguranță? Experiențe, trăiri contradictorii și lecții!
Pentru mine, 2020 a fost anul în care am realizat cât de greu este să nu te vezi cu familia, stând mereu cu frica să nu-i expui unui pericol, cât de greu este să nu te mai poți întâlni cu prietenii la o cafenea, în interior, ca să vă bucurați împreună de muzica liniștitoare, de confortul unei canapele, și al unei relații de prietenie, liberi de restricții sociale și de frici (”Ești prea aproape!”, ”N-ai mască!”, ”Nu ne putem îmbrățișa!”).
2020 a fost cel mai greu an, am văzut cât de tare ne afectează această lipsă a interacțiunii, am văzut cât de tare mă afectează că nu îmi pot lua prietenele, colegii, persoanele dragi în brațe; mi-e dor de acea îmbrățișare caldă care mă încărca cu bună dispoziție, de plimbatul fără nicio declarație, fără nicio restricție, mi-e dor de activitățile culturale, la care participam înainte, de teatru, de concerte, de micile activități care ne aduceau împreună, ca o comunitate.
2020 a fost anul care ne-a obligat să ieșim din zona noastră de confort, și care a adus atât de multe provocări și situații neprevăzute (când mă gândesc și privesc înapoi, mintea mi se încinge, de mă tem să nu-mi sară vreo siguranță), a adus tristețe, multă tristețe, zile de nesomn, în care întrebările ”Cum o să fie?”, ”Ce o să se mai întâmple?”, ”Poate să fie mai rău?”, ”O să treacă totul și o să revenim la normal? Dacă da, când?” nu ne dădeau pace.
Cu toate acestea, sunt binecuvântată că voi păși în anul nou lângă oamenii dragi mie, sănătoși și cu forțe proaspete, dar fără niciun plan sigur, deoarece, dacă anul 2020 m-a învățat ceva este aceasta: ”Trăiește clipa și întinde mereu o mână de ajutor când simți că este nevoie!”.
Ce vreau de la 2021?
Îmi doresc să nu mai trebuiască să port mască, să nu mai fiu obligată să păstrez distanța socială, să pot sta înăuntru să-mi savurez ceaiul, alături de prieteni, citind sau colorând diverse desene și să mă simt în siguranță.
Vreau sa văd din nou chipurile oamenilor, să văd cum zâmbesc, nu să îi văd încruntați, grăbiți, speriați. Vreau să îmi iau bunica in brațe fără să îmi spună: ”Nu, mamaie, nu vreau să-ți fac rău!“, vreau ca vărul meu de cinci ani și toți copiii de vârsta lui să nu se întrebe de ce din vina acestui “Corona 19” , ei nu mai merg la grădiniță, de ce nu se mai pot juca împreună și de ce doar asta este la televizor.
Vreau ca în 2021 oamenii să nu mai fie cifre, în statistici negative, vreau să nu mai numărăm vieți pierdute, ci vieți fericite.
Patricia Unguru, clasa a X-a, elevă la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
