„Nu iaste alta mai frumoasă, și mai de folos, în toata viața omului zăbavă decât cetitul cărților!”, zice Miron Costin. Numai că, nuanțează Arthur Schopenhauer, „când citim pentru noi gândește un altul; noi doar repetăm procesul său mental”. („Parerga și Paralipomena”. Omisiuni și adăugiri”, București, Editura Antet, 1996, p. 81) Mai mult chiar: „Dar, în timp ce citim, mintea noastră este la drept vorbind numai câmpul împrejmuit al gândurilor străine”. (ibidem)
Schopenhauer este unul dintre spiritele care dă de pământ cu toate obișnuințele noastre. Pot să ne inflameze împotrivirile sale, dar merită să fie ascultat. Este interesat de o anume igienă a spiritului: „Căci cu cât citești mai mult, cu atât ceea ce ai citit lasă mai puține urme în spirit, acesta devine un fel de tăbliță încărcată de-a valma cu înscrisuri”. (ibidem, p. 82) Pentru filosoful german, lectura poate fi periculoasă uneori chiar și pentru cei instruiți, întrucât unii dintre ei „au citit până s-au îndobitocit”. (ibidem, p. 82) El compară acest efect cu fenomene ale fizicii sau ale fiziologiei: „La fel cum un resort își pierde finalmente elasticitatea în urma presiunii continue a unui corp străin, spiritul și-o pierde ca urmare a constantei impuneri a gândurilor străine. Și, la fel cum hrana în exces strică stomacul și dăunează întregului organism, la fel se poate, prin excesul de hrană intelectuală, supraîncărca și înăbuși spiritul”. (ibidem) Ar fi nevoie de o „poliție sanitară” a lecturii, căci îl apucă plânsul pe cititor la „vederea voluminosului catalog al târgului din Leipzig, gândindu-se că, din toate aceste cărți, nu va rămâne nici măcar una vie chiar și în zece ani”. (ibidem, p. 84) Care-i atitudinea recomandată? „Arta de a nu citi este printre cele mai importante” (ibidem, p. 85) Această artă constă „în a nu ne pierde vremea cu ceea ce preocupă dintotdeauna publicul larg, ca de pildă pamfletele politice sau religioase, romanele sau poeziile care fac tămbălău și cunosc și mai multe ediții în primul și ultimul lor an de viață. Amintiți-vă cu acest prilej că cel care scrie pentru proști găsește mereu un public vast”. (ibidem) Să nu citim nimic? O, nu! Dar lectura noastră trebuie dedicată „exclusiv operelor marilor spirite ale tuturor epocilor”, „căci viața noastră este scurtă, iar timpul și forțele limitate”. (ibidem) Pentru el „nu există desfătare mai mare […] decât lectura vechilor clasici; ajunge să-l deschizi la întâmplare pe unul dintre ei, fie și doar o jumătate de ceas, și te simți îndată înviorat, ușurat, purificat, înălțat și întărit, îți pare că ți-ai potolit setea cu apa limpede a unui izvor de stâncă”. (ibidem, p. 93) El visează la scrierea într-o bună zi a unei istorii tragice a literaturii care să reflecte „lupta nesfârșită pe care operele bune din toate timpurile și din toate țările au avut-o de dus contra operelor proaste și mincinoase”. (ibidem, p. 91)
Schopenhauer e seducător, dar are prejudecățile sale. Iată una dintre ele: „Absurditatea nerușinată a lui Hegel și a soților săi, dimpreună cu glorificarea lor reciprocă lipsită de scrupule, ca scop evident al întregii lor activități, atinseseră proporții atât de colosale încât ochii tuturor au început să se deschidă asupra acestei imense șarlatanii”. (ibidem, p. 89) Când în criteriile sale de evaluare se strecoară și asemenea împotriviri gravide de subiectivitate, intri în alertă și-ți spui că trebuie să vezi totul și cu ochii proprii, să cugeți fără a apela comod la minți de împrumut.
Privind fugar către… tragediile și ambuscadele lecturii, nu pot uita vorbele lui Toma de Aquino: „Timeo hominem unius libri”. („Mă tem de omul unei singure cărți”) … La început, gândul lui Toma era decriptat într-un orizont în care locuia un anume gen de pozitivitate: cel care cunoaşte o singură carte este un potenţial adversar de temut. Apoi, cugetarea Toma de Aquino a devenit un fel bobârnac aplicat celor care sunt fanatici, dedicați doar unei singure cărţi sau unei singure idei, celor cu un orizont mental limitat şi incapabili de a juca rolul unor actori raționali într-o dezbatere autentică.
