Vine o vârstă la care începi să realizezi inventarul „bibliotecii din tine”. Ce-ai citit? Cum ai citit? Ce urme au lăsat lecturile?… Când am inițiat acest inventar m-au lovit din nou vorbele rostite de regretatul Om/ filolog Mihail Andrei, într-o gară, pe când eram adolescent: „Spune-mi, te rog, ce cărți citești!” Tot inventariind cărțile „bibliotecii din mine”, m-a dus gândul și către unul dintre topurile importante ale celor mai citite cărți din lume. Probabil că pe unele dintre acestea voi avea timp să le citesc doar în biblioteca aceea la care râvnesc mereu: cea de Dincolo… „Spuma zilelor”, Boris Vian; „Alcooluri”, Guillaume Apollinaire; „Husarul de pe acoperiș”, Jean Giono; „Pantoful de satin”, Paul Claudel; „Călătorie la capătul nopții”, Louis-Ferdinand Céline; „Jurnalul unui nebun și alte povestiri”,Lu Xhun; „Pact cu diavolul”, JoaoGuimaraes Rosa etc., de pildă, mă așteaptă deja pe rafturi aproape uitate… Privind retrospectiv, dar și către viitorul aflat în firească destrămare, mă gândesc și la zisa lui John Waters, regizorul american care ne spunea: „Alege cărți grele. Din cele la care trebuie să te concentrezi atunci când citești. Și, pentru numele lui Dumnezeu, să nu te aud spunând: «Nu pot să citesc ficțiune, am timp doar pentru adevăr!». Ficțiunea este adevărul”. (apud Ioana Ristea, http://www. carteadelaora5.ro.)
Firește, important este și cum citim, nu doar ce citim. Primul gând îmi aleargă către sugestia lui Faguet: „N-aţi vrea să citiţi aşa cum învăţaţi să cântaţi la vioară, adică să încercaţi o mare plăcere citind?” (Emile Faguet, „Arta de a citi”, București, Editura Albatros, 1973) Apoi merg cu sufletul către Mircea Eliade, cel care ne invită să privim lectura prin ochii regăsirii funcției sale primordiale, magice, care are rolul de „a stabili contactul dintre om şi cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitate a omului (modern) o vastă experienţă colectivă, de a lumina Riturile”. („Drumul spre centru”, București, Editura Univers, 1991, p. 120) Zilele trecute am dat însă peste niște vorbe tulburătoare rostite de Goethe, pe care Pierre Hadot le așază în „Exerciții spirituale și filosofie antică”. (Arad, Editura Sf. Nectarie, 2015, p. 80): „Bieții oameni habar n-au câtă vreme și câtă trudă îți trebuie pentru a învăța să citești. Mie mi-au trebuit optzeci de ani pentru acest lucru și nici acum n-aș putea spune că mi-am atins scopul”. Goethe îmi vorbește și despre o anume tragedie a lecturii. Dacă-i aplaudăm vorbele, înțelegem că unii nu vom mai apuca a învăța să citim…
Cititul poate ascunde și alte… tragedii. Poți să citești, dar să rămâi după lectură „prizonier în postura […] de cititor care parcurge pasiv rândurile unui text, fără voinţa de a transforma acel text şi de a se lăsa el însuşi transformat”, cum foarte inspirat sugerează Anca Călin. („Lectura e un mod de viață”, Dilema veche, nr. 552, 11-17 septembrie 2014) Îmi amintesc în acest context și de darul primit de la specialista în filosofia presocratică, Clémence Ramnoux, cea care ne spunea că nu este suficient că ai auzit sau ai învăţat, nici că eşti capabil să repeţi; trebuie să fii schimbat. Nu este suficient să asişti la ceremonie; trebuie chiar să fii prezent, să fii nu doar spectatorul, ci și actorul ei. Altfel, lectura nu va fi decât o ambuscadă cu otrăvite chemări de sirenă care-ți va jefui timpul liber și nu doar atât.