Nu sunt fan Răzvan Burleanu, nu agreez modul în care actuala conducere a FRF își face treaba și nu-mi place sub nicio formă, nici ca om, nici ca selecționer, Mirel Rădoi. O spun din capul locului, ca unul care, în primăvara lui 2014, când Burleanu s-a înscăunat președinte al FRF, mă așteptam ca lucrurile să se schimbe muuult, foarte mult.
Nu s-au schimbat sau, cel puțin, nu s-au schimbat așa cum speram eu. Dar asta nu mă face să-l regret pe Mircea Sandu. Și nici să clamez venirea lui Popescu și Hagi, la pachet ca presedinte și selecționer, cum o fac mai mulți, inclusiv o parte din jurnaliști (unii dintre ei fără diplomă de BAC, așa, cum n-are nici Rădoi). „Cred că noi, generația de aur, meritam măcar o șansă”, a declarat, recent, Gică Popescu într-o emisiune televizată. Ei bine, aici mă transform în avocatul diavolului. Și spun că generația de aur a însemnat ceva doar cât s-a aflat pe teren.
Dacă aș fi rău, aș insista pe faptul că nici terenul nu a fost cine știe ce cât timp performanța noastră maximă a fost un „sfert” la World Cup 94, în timp ce Bulgaria, de exemplu, a prins semifinalele în America, iar Croația a luat bronzul mondial patru ani mai târziu. Mă limitez să spun că generația lui Hagi a fost formată din fotbaliști colosali. Cu excepția lui Dan Petrescu, nici unul dintre ei însă nu au spart norii după ce au agățat ghetele în cui.
Ca antrenori, n-au performat nici la Steaua, nici la Bacău, nici la Galata, nici la Galați și nici la naționalele României. OK, Ionuț Lupescu a ajuns director al Comisiei Tehnice de la UEFA. Te pufnește însă râsul când te gândești că șef al lui Alex Ferguson a ajuns un tehnician care a făcut pilaf echipele Bacăului și Brașovului. Și da, Hagi a luat titlul cu Viitorul.
Dar numai după ce s-a salvat cum s-a salvat de la retrogradare în 2013. Și fără niciun fel de sorți de izbândă în cupele europene, unde a luat-o pe coajă de la ciprioți. Vorbim de același Gică Hagi care fără o minimă experiență ca antrenor, a preluat naționala în 2001, pentru a pierde „barajul” cu Slovenia.
Iar avocatul diavolului își încheie pledoaria spunând că de aici, de la acel baraj cu Slovenia a început decăderea naționalei. Și poate și a întreg fotbalului românesc.
