L-am văzut vinerea trecută pe mai toate posturile TV pe ministru Sănătății care, întrebat de ce România este pe locul doi ca mortalitate în Europa, în condiţiile în care în alte ţări sunt mai multe cazuri de infectare decât în ţara noastră, Nelu Tătaru a răspuns fără nici o tresărire: „… De exemplu, sunt unele ţări care dau acea raportare pentru cazurile decedate de SARS-COV-2, fără comorbidităţi …. Noi am ales să raportăm toate decesele care au avut, o dată, cauză SARS-CoV-2, dar şi decompensarea patologiilor concomitente prin prezenţa SARS-CoV-2 şi decesul fiind din acele cauze”. Duminică seara, tocmai când încheiam materialul pe care acum îl citiți, l-am văzut pe domnul Orban care confirma senin declarațiile anterioare ale ministrului Sănătății.
Cu alte cuvinte, ministru Sănătății și primul ministru recunosc, fără nici o apăsare, că statisticile sunt minicinoase, că de fapt morții declarați ca fiind de COVID au decedat din cauza altor patologii. Și dacă premierul recunoaște/confirmă ceea ce noi am devoalat încă de la începutul lunii aprilie, de ce nu anulează criminalul ordin M.S. Nr. 436/2020 din 13 martie 2020 prin care se interzice autopsierea celor decedați ca fiind de COVID. „….Dacă plecam de la ideea că nu toți cei care sunt etichetați că mor de COVID-19, chiar mor de COVID-19, atunci trebuie să facem o autopsie ca să vedem de ce au murit. (….) În orice afecțiune nouă, care nu e suficient de bine studiată, e necesară autopsia. E necesară pentru a lămuri care sunt leziunile organice specifice determinate de această nouă maladie. De ce? Pentru că stabilind ce organe sunt afectate, putem aplica și tratamentul. Nu poți să dai un tratament dacă nu știi ce organ e vizat de boala respectivă. Și cum să afli, dacă nu faci autopsie?” Această legitimă întrebare a lansat-o în spațiul public medicul Vladimir Belis, fostul șef al Institutului National de Medicina Legală, la un post național de televiziune. Nici premierul, nici ministrul Sănătății nu au oferit un răspuns.
Aglomerarea Urgențelor, consecință a panicii induse
S-au aglomerat Urgențele. Era de așteptat. Bolnavii cronici nu au mai avut acces la spital din pricină de SARS-CoV-2. Oamenii au refuzat ori nu au putut să se mai interneze. Panica instituționalizată a funcționat. Însă bolile preexistente s-au cronicizat. Peste toate, s-a suprapus și gripa sezonieră. „Fiecare pacient are un grad de comorbiditate și toate acestea complică actul terapeutic. Problema este că pacienții ajung în forme severe de boală. Stau acasă până când nu mai pot. Le este frică de stigmatul care se abate asupra spitalelor. Ajung la noi în forme avansate, aproape de terapie intensivă”, declara la finele săptămânii trecute medicul Cristian Oancea, managerul spitalului Victor Babeș din Timișoara.
Frica i-a oprit pe bolnavi sa apeleze la spital. Așa cum efectul placebo poate vindeca în anumite situații un bolnav, frica slăbește sistemul imunitar și face organismul vulnerabil. Bolile preexistente, care de regulă presupun tratament medicamentos, au drept consecință scăderea ph-ului sângelui, creșterea acidității acestuia și scăderea imunității generată de tratament. Pe fondul terorii COVID, bolile preexistente sunt amplificate în mintea bolnavului și într-un corp cu imunitatea astfel slăbită se insinuează efectul „nocebo”. Multă lume a auzit de efectul placebo ce presupune că în cadrul unui experiment medical, ţi se administrază un medicament despre care se spune că este foarte eficient – de pildă, un pansament gastric. Din 100 de voluntari pe care se testează medicamentul, aproximativ 50 constată într-adevăr că au scăpat de durerea de stomac. Dar, aşa-zisul medicament este de fapt o bobiţă de zahăr acoperită de un înveliş albastru. Și atunci, ce anume i-a vindecat pe cei 50 de voluntari? Poate credința că se vor vindeca.
Efectul „nocebo” este inversul efectului placebo. Primul caz recunoscut de medicină în care efectul nocebo a dus la decesul unui pacient a avut loc în 1973. Doctorul Clifton Meador (din Nashville, SUA) a diagnosticat un pacient cu cancer la esofag în stare terminală şi l-a informat pe acesta că mai are doar câteva luni de trăit. Prognoza doctorului s-a adeverit câteva luni mai târziu, când bărbatul a decedat. În timpul autopsiei, însă, medicul s-a confruntat cu o surpriză: defunctul avea câteva pete pe ficat şi una pe plămân, dar nu era nici urmă de cancer la esofag, despre care toată lumea credea că îl omorâse. Meador a declarat pentru Discovery Health: „A murit de cancer, dar nu avea cancer“. Se presupune că, cel mai probabil, diagnosticul doctorului este cel care l-a omorât pe pacient. S-a constat că forţa sugestiei negative este mult mai mare decât a sugestiei pozitive (90% față de 50%). Aceasta concluzie a fost verificată în mai multe experimente, cu rezultate similare.
Lucrul acesta trebuie să ne dea de gândit. Suntem expuşi zilnic, oră de oră, unei adevărate avalanşe de mesaje negative. Exacerbarea media a pericolului noului virus a dat rezultate. OMS-ul nu vrea și medicii infecționiști nu pot explica efectele infecției COVID-19. Acesta, fie atacă plămânii, fie atacă sângele, rinichii, inima, creierul etc. Fie, trece neobservat în cazul asimptomaticilor. Cum se explică oare o astfel de simptomatologie contradictorie? Efectul „nocebo”, promovat agresiv pe mulți bani publici la nivel global, poate fi o explicație. Fiecare bolnav ce se simte vulnerabil își amplifică mental pe fondul fricii, vulnerabilitățile proprii. De aici, poate, și existența atâtor forme diferite de manifestare. Dacă tezele promovate de guvernanți sunt valabile, atunci, la sutele de mii de infectări depistate, preoții ar fi trebuit să moară pe capete, cum se spune.
Preoții nu slujesc în combinezoane, în medii aseptice, cu măști, mănuși etc., precum medicii. Preoții se află în proximitatea enoriașilor, îi împărtășesc pe aceștia cu aceeași linguriță, din același potir, și la sfârșitul Sf. Împărtășanii consumă întregul conținut rămas al potirului. Asta, după ce lingurița de împărtășanie a poposit în gurile tuturor credincioșilor, bolnavi, sănătoși, asimptomatici, tineri, copii ori vârstnici, indiferent de etnie și clasă socială. Și preoții sunt oameni cu afecțiuni și vârste înaintate care au, unii, diferite comorbidități. Dar ei mai au ceva…. Credința că nu virusul și nu oamenii hotărăsc sfârșitul firului vieții, ci Dumnezeu. Pe ei, efectul „nocebo” nu îi afectează la fel de mult. Dincolo de actul sacramental al împărtășaniei și efectului placebo al credinței asumate (asta discutând în limbaj laic), mai există o componentă benefică a actului de împărtășire colectivă ce poate fi confirmată de orice specialist în microbiologie, biochimie ori virusologie.
Acesta se numește imunitate și se dobândește prin expunere la antigeni, viruși și bacteriI iar corpul formează un complex defensiv, anticorpii. Nu izolați într-o bulă de sticlă terorizați de o posibilă infectare vom dobândi imunitatea, dimpotrivă. Mai devreme ori mai târziu toți vom fi contaminați. Cu ori fără izolare. Nu promovarea terorii și restricțiilor rezolvă problema. Ci abordarea rațională și promovarea măsurilor privind metodele de creștere a imunității care iată, lipsesc cu desăvârșire. La începutul școlii, elevii ar fi trebuit să primească la intrarea în clasă măcar o vitamina C cu mențiunea că vitamina le stimulează sistemul imunitar. Așa simbolic. Dincolo de efectul psihologic benefic, copii ar fi întrebat și ar fi aflat ce presupune imunitatea, consumul fructelor și legumelor proaspete etc. Dar, în locul unei viziuni optimiste li s-a fluturat sub nas spectrul morții celor apropiați dacă nu respectă regulile… au fost intoxicați cu spaima pierderii celor dragi și a propriei sănătăți. Le-a fost furat zâmbetul, bucuria și … copilăria.
Jr. Adrian M. Ionescu
