Uneori, ți se întâmplă să vii de departe. De exemplu, tocmai din Italia. Precum Ștefan. Stabilit de peste un sfert de veac pe meleagurile lui Verdi și ale parmezanului, Ștefan revine la răstimpuri acasă. Mânat de treburi și de nostalgie. În urmă cu două duminici, a decis să parcurgă versiunea virtuală a întrecerii atletice Deejay Ten acasă. Nu acasă la Parma sau la Collecchio și nici măcar „acasă” la Milano, ci acasă- acasă.
În Bacău. Pe un traseu „amarcord”: casa părintească- grădiniță- Școala 28- Bazin- Sala Sporturilor, stadion (stadion?!)… Din acest itinerariu nu putea lipsi Parcul „Cancicov”.
„Parcul copilăriei și al adolescenței, al tinereții si, probabil, al bătrâneților mele”, zâmbește Ștefan. De departe vine și Lucian. Vine hăăăt, din vremurile copilăriei, când, „la întoarcere, nici nu-ți dădeai seama când se termina parcul în traversare la pas spre casă”.
Astăzi, reperele au riduri. Si nici pasul nu mai e chiar așa sprinten.„Te uiți în oglindă: ai cam îmbătrânit, alee…Parcul oftează: ce repede mai trece timpul. Ia uite și la omul ăla…”. Alteori, vii însă de la o aruncătură de băț. E suficient să cobori treptele redacției și să ocolești Teatrul de Vară pentru a regăsi Parcul Libertătii.
Iar el te așteaptă întotdeauna cu tot ce are mai bun: copaci umbroși și tufișuri multicolore, alei și bănci, arome de cafea și tăria unor beri răcoroase. Dar și cu ce are mai rău: copaci neîngrijiți sau prăbușiți, smârcuri și hățișuri, grămezi de gunoaie și mirosuri pestilențiale. Din fericire, această zonă neagră, situată în partea vestică a plămânului verde, nu este una foarte – foarte vastă. Din nefericire, ea a fost complet uitată.
De ani și de administrații: Stavarache I, II și III, Necula I… În urmă cu un an și jumătate, Lucian a publicat un album foto intitulat sugestiv „Stare de parc”. I l-am oferit și lui Ștefan la ultima noastră întâlnire. Albumul,plin cu instantanee emoționante, a evitat cu decență „Zona Crepusculară” care, altădată, era un adevărat paradis pentru copiii locului ce se visau Grobbelaar sau Antognoni. Dacă nu ar fi făcut-o, fotografiile respective s-ar fi grupat într-o secțiune aparte, cu denumirea „stare de porc”. Încă aștept ziua și administrația care să redea „Cancicovului” o stare de parc integrală. Or fi departe vremurile celea? Or fi aproape?
