Ce s-au mai înfierbântat spiritele la auzul unui cuvânt, ,,panaramă”, folosit în spațiul public de un candidat, ce mai tapaj, prilej de postări, de show-uri pe rețele! Până la urmă s-a clarificat despre cine și ce era vorba și care era sensul atribuit cuvântului, mai ales după ce a ieșit cu niște bine venite, cuprinzătoare explicații Mihaela Miroiu, profesoară universitară de filosofie, specialistă în studiile de gen, militantă civică, apărătoare a drepturilor omului, scriitoare.
Ei, aș!, o feministă acolo, strâmbă rapid din nas patriarhalii noștri, pentru care femeia a rămas o anexă a bărbatului, pe care trebuie să-l asculte și să-l urmeze orbește, mereu supusă lor. Doamna Miroiu le amintește celor care nu știu sau refuză să știe, cât de nedreptățite au fost de-a lungul secolelor femeile, cum nu au avut dreptul la educație, la exprimarea în spațiul public, cum au fost private de drepturi civile și politice, de parcă nu ar fi fost oameni și ele, de parcă nu ar fi avut rațiune și sentimente.
În calitate de specialistă, doamna a subliniat că nu era vorba de misoginism în discursul care a stârnit atâtea reacții, ci despre un calificativ de natură morală. Nu numai la femeile de o anumită categorie trimite termenul de ,,panaramă”, pentru că el definește și un anumit tip de comportament. Spunem o ,,panaramă de om” (de ambele genuri, așadar) despre cineva cu purtări de circar, care-și dă, cu orice prilej, poalele peste cap. Din păcate, cu agresivitatea de limbaj, cu bădărănia ne întâlnim zilnic. Iar o femeie este cel mai ușor de jignit. S-au dus de mult vremurile romanticilor care spuneau că pe o femeie nu trebuie să o atingi nici cu o floare.
Iar doamnele care au avut curajul să intre pe un teritoriu aparținând, prin tradiție, bărbaților, și anume în politică, sunt cele mai expuse atitudinii misogine, desconsiderărilor, minimalizărilor, injuriilor. Le prețuiesc pe cele care au reușit să se impună, în lumea aceea foarte dură, prin calități reale, prin inteligență, știință de carte, educație aleasă, profesionalism, diplomație, prin caldă umanitate, deși exemplele sunt rare, de prin alte părți ale mapamondului, de regulă. Și pentru că nu sunt o feministă pur și simplu, fără nicio nuanță, dimpotrivă, îmi păstrez simțul critic, am să spun că există un nou tip de femeie pe meleagurile noastre, care face specia de râs.
E genul de ,,Mitică feminin”, caracterizat cu multă culoare de un autor, Cristian Bădiliță, în cartea lui „Dezvățături”. ,,În România, e gârlă de Mitică-feminin: o întâlnești la tot pasul. Urlă cât o ține gura la telefon, fără să-i pese de cei din jur, tutuiește degajat, înjură birjărește; dacă este „intelectuală” sau „artistă” „își bagă”, „te trimite”, „ți-o trage”, pentru că ea nu are complexe mic-burgheze sau inhibiții „comuniste”; hohotește cavernacular, privirea ei îți provoacă gastro-enterită, atunci când nu-ți vorbește cu spatele, cum se întâmplă de obicei. Se descurcă perfect în afaceri, conduce 4×4 și chiar buldozere…pe trotuar, firește.
În general nu dă două parale pe semeni, pe moral, prințip sau punctualitate . „Miticile” furnizează țării milioane de Mitici, mai întâi pitici, dar care devin treptat voinici și ajung miniștri, episcopi, prezidenți, profesori, editori, primari și nu în ultimul rând, academicieni”. De fiecare dată, când mă duc la vot, o fac cu un anume gând, cu speranța că istoria nu se va repeta la infinit și că o anumită specie de impostori, de demagogi, de caţavenci, o să iasă, la un moment dat, de pe scena publică.
