O doamnă, îngrijorată de confuzia națională a deschiderii cursurilor anului școlar, mă întreabă ce părere am despre balamucul creat de Ministerul Educației. Mi-am zis că nimerit ar fi s-o ascultăm chiar pe doamna ministereasă Monica Anisie, filolog trăitor în jungla unei limbi/ logici personale, răspunzând acestei curiozități: „O să fie bine, dacă va fi. Probabil că vom deschide dacă se va putea. Dacă nu, nu. În ambele cazuri va fi cumva, vedem cum, dacă e să vedem. Dacă nu, nu. Dacă ne vom răzgândi, nu va fi în acel fel, ci altfel. Clar?” Convingător, nu?… Carol al II-ea, către primul-ministru, la schimbarea Guvernului: „Pune dumneata pe cine vrei […]. La învățământ lasă-l pe Spiru Haret, fiindcă acolo e viitorul țării”…
Un candidat îmi spune că presa nu face nimic pentru a atenua tonul excesiv de critic al unora dintre cei angajați în campania electorală. Dumnealui ar prefera ca fiecare candidat să-și vadă de diseminarea intențiilor sale electorale, fără să facă trimitere la contracandidați. Am opinat – vorbindu-i despre virtuțile comparației, ale concurenței, chiar dacă acestea au deocamdată nuanțe mioritice – că dorința sa este o utopie. Ai nevoie chiar și de un dușman lângă tine, uneori, ca să simți că trăiești, i-am spus.
Prin 1920, americanii exportau cod în Japonia. Le căzuseră japonezilor cu tronc, nu știu de ce, peștele ăsta din Atlantic. Viu, peștele, era transportat cu nave maritime, în niște containere speciale. Când peștele ajungea la japonezi, aceștia făceau mofturi. Codul era obosit, fleșcăit. Parcă pute a mort, a zis un japonez. Un marinar american a salvat situația. A sugerat ca în containerele care transportă codul să fie introduse pisici‑de‑mare; dușmani. S‑a rezolvat totul. Codul ajungea la destinație proaspăt, în formă maximă. Frica de dușman îl ținea viu… Jungla concurenței este benefică; mai ales pentru comunitate.
