Sunt dependent de tehnologia modernă. Pur și simplu, nu-mi pot imagina viața fără ea. Viață smart. Nu există gadget, aplicație sau inovație în domeniu care, odată ajunsă pe piață, să nu intre mai întâi în vederile și apoi în posesia mea. Lumea virtuală este lumea mea. Și mă simt bine în ea. On-line, mereu on-line, doar on-line. Acum ceva timp – înainte de pandemie – nu am ieșit din casă vreo trei luni. Excepție făceau drumurile, scurte și rare, pentru dus gunoiul. Trei-patru minute, acolo… În rest, tot ce-mi trebuia era la un click distanță. Cumpărături, facturi, informații, interacțiune socială, distracție și, evident, muncă. Ce-i drept, la un moment dat au apărut și efecte negative. A început să-mi cadă părul, m-am îngrășat binișor și o paloare ciudată a început să mă îngrijoreze.
Mi-am sunat medicul de familie, un vechi amic din copilărie, iar acesta a fost de acord să-mi facă o vizită. S-a speriat. Și a reușit să mă sperie și pe mine. „Dacă vei mai continua așa, te așteaptă colapsul. Trebuie să-ți schimbi stilul de viață”. Mi-a recomandat o cură în natură. În off-line. Într-un loc uitat de lume, la o cabană în creierul munților. Fără telefon, fără laptop, fără… Acolo n-aveau nici măcar televizor. Doar un radio, care nu funcționa. Mi-a recomandat să stau două săptămâni, am convenit în final pentru una singură. Nu pot spune neapărat că a fost rău. Am mâncat produsele locului, m-am plimbat prin pădure, am citit cartea pe care mi-o adusesem, ba am dat și o mână de ajutor la tăiatul lemnelor. Probabil că a fost cea mai sănătoasă săptămână din viața mea recentă. Și, absolut sigur, cea mai plictisitoare.
Când m-am întors acasă, lumea era așa cum o lăsasem. China nu invadase America, marțienii nu ocupaseră pădurea amazoniană, iar președintele țării avea același discurs sprințar. Recent, medicul meu mi-a recomandat repetarea experimentului. De data aceasta, poate și pentru faptul că am chelit de tot, iar surplusul de kilograme mă împiedică să fac zece pași fără să-mi scuip plămânii, a insistat pentru o lună în natură. Am acceptat.
Și am trecut din nou pe cabană-produsele locului-pădure-carte-lemne. Când am revenit la civilizație, am simțit nevoia să-mi dau pumni în cap. China și America erau tot două, dar noul vechiul Covid-19 fusese detronat de un virus nebun care se abătuse vreme de o singură săptămână asupra omenirii, secerase peste trei sute de milioane de vieți, iar eu, prostul de mine, așa-zisul homo technologicus, nu doar că-l ratasem complet, dar habar nu avusesem de existența lui în timp real!
