În vremurile noului Coronavirus, avem cu toții nevoie de vești bune și de povești nebune. La 70 de ani de la înființarea FCM Bacău sub denumirea de Dinamo Bacău, „Deșteptarea” îți oferă poveștile nebune ale fotbalului nostru. Totul, în așteptarea unor vești și a unor vremuri mai bune.
La mijlocul săptămânii viitoare, una dintre cele mai emblematice personalități ale fotbalului băcăuan aniversează 81 de ani de viață. Cotidianul „Deșteptarea” îi urează de pe acum sănătate, fericire și viață lungă lui Nicu Vătafu, iar dumneavoastră, cititorilor, vă oferă un interviu cu parfum de epocă.
Nu-și arată anii. Dar deloc! Mersul îi este, în continuare, drept și hotărât, ca pe vremea în care își conducea echipa spre și de la mijlocul terenului, fața o are zâmbitoare și fără de riduri, iar ideile limpezi ca paharul de apă ce însoțește cafeaua șuetei. În ceea ce privește vorba- hâtră!- și ea pare făcută special pentru a-i ascunde vârsta: „Celor care mă întreabă câți ani am, le răspund simplu și cinstit că am împlinit 61 în anul 2000”. Și dacă tot a împlinit Nicolae Vătafu 61 de ani pe 24 iunie 2000, ne-am gândit că, 20 de ani mai târziu, ca în romanul lui Dumas, să scoatem din nou săbiile din teacă, așa, ca pe vremea când noi toți eram olecuță mai tinerei.
-Nea’ Nicu, povestea fotbalistică începe la Brașov. Sau îi spuneați Orașul Stalin, conform exigențelor politice ale vremurilor?
-Depinde cine mă întreba! Sus, pe Tâmpa, scria cu litere mari, să fie văzute de la kilometri depărtare: Orașul Stalin. Între noi, însă, îi spuneam cum i se zice și azi: Brașov. Dar să știi că adevărata poveste nu începe nici la Brașov, nici în Orașul Stalin. Începe la Slobozia Veche, în Ialomița, acolo unde m-am născut. Ce-i drept, în 1940, pe când aveam doar un an, ne-am mutat în Brașov. Tata era militar, și războiul bătea la ușă.
-Primii pași în fotbal au fost făcuți la…
-La CFR Brașov. Era acolo un foarte bun antrenor de juniori, Vladimir Grosaru. De la 8 dimineața era pe teren, pentru a lucra cu copiii. Cu el am început. Iar în 1956, la 17 ani, jucam ca mijlocaș în echipa de tineret a lui Dinamo Brașov, care nu era alta decât continuatoarea Unirii Tricolor, campioana din 1941. Fiind serios și pasionat de fotbal, după nici un an am făcut pasul către prima echipă.
-Numai că echipa nu se mai numea Dinamo Brașov.
-Nu se mai numea pentru că ne-am mutat cu întreg lotul la Cluj, devenind Dinamo Cluj. Ce s-a întâmplat: în vara lui ’57, Steagul Roșu Brașov a promovat în A, iar Universitatea Cluj a retrogradat în B. S-a decis atunci că un oraș precum Clujul nu poate rămâne fără reprezentantă în prima divizie. Și cum Brașovul avea două echipe, mai marii vremurilor au decis pe linie de MAI, noi fiind subordonați direct Ministerului de Interne, ca Dinamo Brașov să devină Dinamo Cluj. Pentru mine, plecarea la Cluj a constituit o bucurie, mai ales că la Brașov o duceam destul de greu; rămăsesem să locuiesc doar cu fratele meu.
-La Cluj, însă, nu ați rămas decât un an. Mai țineți minte cum ați primit vestea că veți fi mutați din nou, de data aceasta la Bacău?
-Am memorie bună, n-am cum să uit! Eram la Odessa, într-un turneu la care mai participa și Dinamo București. Și cum erau întotdeauna bine informați, cei de la Dinamo București ne-au spus că, având în vedere că Universitatea Cluj a revenit în A și, că, de data aceasta, fără echipă în primă divizie a rămas Bacăul, unde Dinamo din localitate tocmai picase în B, noi vom fi mutați în Moldova. Eu eram un copil, de-abia împlinisem 18 ani, și nu puteam face mutre. Cei mai vechi din echipă, însă, s-au burzuluit la revenirea în țară, când, de la aeroportul Băneasa am fost conduși direct la Dinamo central: „Ce, dom’le, să dăm Clujul pe Bacău? Ia mai lăsați-ne în pace!”
-Și au fost lăsați în pace?
-Da’ ce, era după ei? Ordinul era ordin. Și venea tocmai de la ministrul MAI, Alexandru Drăghici, care era și deputat de Bacău. „Rebelilor” li s-a spus clar: „Voi sunteți subofițeri. Nu executați ordinul? Poftiți în dubă și la garnizoană cu voi”. Săracii Drăgoi, Costică Rădulescu și toți ceilalți care s-au găsit să se opună. La 5 dimineața li se lua patul și erau scoși la instrucție până la ora 12.00. Urma masa de prânz, după care, până la șase seara, alte patru ore de instrucție. Erau morți. După zece zile ne-am trezit cu ei la Piatra Neamț, unde ne aflam în cantonament cu noua noastră echipă, Dinamo Bacău.
-Pe cine ați găsit ca antrenor la Bacău?
-Pe Constantin Teașcă. Piticul sau Micul Napoleon, cum i se mai spunea. Îmi amintesc că prima noapte în Bacău am dormit-o la hotel Central. Când am revenit din cantonamentul de la Piatra, am fost repartizat cu domiciliu în apropierea Parcului Libertății, într-o casă unde locuia și își avea și cabinetul un medic stomatolog, Ecstein. Am stat un an și jumătate într-o cameră acolo, după care m-am mutat în locuința pe care o dețin și azi, la intrarea în Parc.
-Cum era viața de fotbalist în anii ’50-’60?
-Înainte de toate, antrenamentul era antrenament. Când a murit Gheorghiu-Dej, ca să dau un exemplu, s-a decretat doliu național, fiind interzise orice fel de manifestări artistice, sportive și culturale. Pentru a nu pierde ritmul pregătirilor, ne antrenam în zorii zilei, aproape pe întuneric. Toate cele trei mese le serveam la o cantină din Piața Florescu. Aveam indemnizație de efort în funcție de locul ocupat în clasament: 2000 de lei pentru locurile 1-4, 1700 pentru 5-8 și 1200 pentru restul. Lunea, a doua zi după meci, eram nelipsiți de la Baia Comunală, pentru abur. Mai mergeam la un film, mai era câte un rummy și, de ce să nu o spunem, și câte un șpriț, dar, pentru majoritatea dintre noi, cu măsură. Eu, personal, am dus o viață echilibrată.
– În 1961 ați devenit student, nu?
-Da, atunci s-a înființat Institutul din Bacău, cu secțiile Română, Matematică și Științe Naturale. Am intrat la Științe Naturale, alături de alți șase colegi de echipă. Ni s-a spus că intrăm șapte dar, dacă nu învățăm, nu terminăm Institutul niciunul. Eu am băgat la cap, prin urmare, m-am pus pe învățat.
-În salturi sau…?
-Ei, în salturi! Când plecam cu echipa în deplasare, luam cărțile cu mine. Acasă, ieșeam dimineață, la ora 5.00, în parc, alături de bunul meu prieten Culiță Barabaș și de soția sa pentru a învăța. Fiind frig afară, eram atenți la ceea ce citeam și țineam minte mai ușor. Uite o chestie interesantă: la Chimie îl aveam ca profesor pe Zaharia cu care, uneori, mai ieșeam la câte un șpriț la restaurantul Bistrița. La examene, în schimb, Zaharia îl aducea în sală și pe rector, tocmai ca să nu fie bănuit că ne-ar putea favoriza! Am făcut și practică la Școala Generală 5, cea de pe vechiul 6 Martie, am făcut și laboratoare, dar de profesat, n-am profesat. După ce mi-am luat examenul de stat am fost repartizat la Adjudu-Vechi, loc în care, firește, n-am ajuns. Preocuparea principală rămânea fotbalul.
-Să ne întoarcem atunci la fotbal. Cum era echipa Bacăului în acei ani?
-O echipă bună, de prima jumătate a clasamentului Diviziei A, mai ales după ce am promovat din nou în 1967. Erau fotbaliști buni, precum Eftimie, Țârcovincu, Publik, Lică Nunweiller, iar ulterior, Dembroschi, Nedelcu, Ene Daniel…
-Ghiță?
-Portar foarte bun, nici pomeneală. Dar, cât era el de mare, să știi că era destul de fricos. Era mai mult cu gura…
-Cel mai bun fotbalist băcăuan din toate timpurile a fost Dembroschi?
-Dembroschi, da! Iar dacă este să ne referim la cel mai bun produs al Bacăului, atunci vorbim de Sorin Avram.
– Cum era fotbalistul Nicolae Vătafu?
-Un jucător constant mediu.
-Sunteți modest. Un jucător constant mediu n-ar fi evoluat, vreme de aproape 16 ani, din 1958 până în 1974 în acea echipă a Bacăului. Care credeți că a fost principala dumneavoastră calitate tehnico-tactică?
-Știu eu? Poate că echilibrul în joc. Am ajutat echipa, mai ales că, așa cum aminteai, n-am prea fost rezervă. Dar, ca să vorbesc și de defecte, trebuie precizat că nu aveam viteză și detentă.
-Un moment aparte din carieră?
-Un gol cu UTA de pe la 35 de metri, printr-un șut pe care nu l-am mai prins vreodată. Și un penalty transformat în minutul 90 care ne-a asigurat revenirea în A. Nu-i ușor să bați un 11 metri în ultimul minut, mai ales când în joc este promovarea echipei tale, dar mi-am asumat responsabilitatea. A ieșit bine.
-Vârful carierei dumneavoastră, ca și piscul fotbalului băcăuan, a fost acel sezon 1969-’70, când Dinamo Bacău a devenit prima echipă românească ajunsă până în turul patru al unei cupe europene. Spuneți-ne, vă rugăm, o poveste care este mai puțin cunoscută din acel periplu european.
-Păi, cred că s-au cam spus toate. E binecunoscută povestea din Norvegia, când reprezentantul FRF, Ion Alexandrescu, ne-a sfătuit ca, având în vedere prețurile foarte piperate de la hotel, să mâncăm mai puțin. Iar când i-am spus că am postit la micul dejun, dar, răzbiți de foame, ne-am revanșat la prânz, înfulecând totul, nea’ Ion s-a luat cu mâinile de cap: „Păi la micul dejun trebuia să băgați în voi ca lumea, că ăla era inclus în prețul cazării, nu la prânz, care-i contra-cost”. O poveste mai puțin cunoscută? Hm, poate cea de la dubla cu maltezii de la Floriana, din primul tur. Cele două cluburi au optat pentru reciprocitate în privința suportării cheltuielilor. Îmi amintesc că la returul din Malta, la masă, fiind întrebați ce preferăm, sucuri sau apă minerală, noi am optat pentru apă, iar gazdele se bucurau de mama focului pentru că la ei sucul era la un sfert din prețul apei. La noi, era invers, iar în tur, la Bacău, ei comandaseră doar apă, spre bucuria conducătorilor noștri.
-Chiar, cum erau diriguitorii fotbalului și ai sportului băcăuan pe atunci?
-Domnule, erau oameni serioși și foarte competenți. Asigurau toate condițiile de pregătire, materiale și financiare. Așa s-a putut dezvolta fotbalul băcăuan. Un conducător de calibrul lui Corneliu Costinescu a însemnat foarte mult pentru club. Să nu uităm importanța Liceului de Fotbal, un organism care nu ar fi fost creat fără insistența lui Onucu Rus și a doamnei Vicol, de la Învățământ. Apoi, cei din Partid au avut un rol esențial. De la Roșu la Băluță, de la Calimandric la Guțiu, de la Săndulache la Alexandrina Găinușe. Când a fost instalată Găinușe la Bacău, dânsa a făcut o sedință cu toți responsabilii pe linie de sport, iar mie și lui Corneliu Costinescu, care reprezentam fotbalul, ne-a zis: „Tovarăși, vreau ca echipa de fotbal Sport Club Bacău să meargă cel puțin la fel de bine ca până acum. Nu vreau să se spună că, din cauză că a venit o femeie la conducerea județului, fotbalul s-a dus de râpă”.
-Nu existau și presiuni din partea Partidului?
-Eram lăsați să ne facem treaba pentru că responsabilitatea era doar a noastră. Un exemplu: prin decembrie ’76, după un meci de campionat pierdut la Reșița, ne-am oprit la Orșova, pentru un joc de Cupă, cu echipa gazdă, divizionară C. Am ajuns cu două zile mai înainte, iar în prima seară, deși stingerea era la ora 22.00, patru jucători, printre care Catargiu, Mircea Constantinescu și Volmer, s-au întins peste program la barul din holul hotelui. Eu eram secund, principal fiind Dumitru Nicolae Nicușor. Nea’ Nae, cum îi spuneam, când i-a văzut pe cei patru, a mers la recepție și a anunțat eliberarea a două camere. Erau camerele petrecăreților, care au început să dea din colț în colț: „Păi și noi ce facem?”. „Plecați acasă, la Bacău”. „Dar n-avem bani!”. La care nea’ Nae: „Dar de băut ați avut bani?”. Cei patru au fost expediați acasă, iar Nae Nicușor a sunat la club, ca să-i fie trimiși la Orșova patru jucători de la tineret. Au venit atunci Costel Solomon, Agachi, Puiu Antohi și încă cineva, nu-mi mai amintesc exact. Chiar dacă întâlneam o divizionară C, aveam meci greu, mai ales că gazdele jucau destul de dur. Or, cum noi aveam mulți jucători de la tineret, am vorbit cu Nelu Igna, care urma să ne arbitreze, rugându-l să nu tolereze duritatea adversarilor. Cu Nelu fusesem coleg la lotul național de juniori, iar acesta m-a asigurat că nu va permite ca echipa gazdă să depășească limita regulamentară. Am bătut cu 5-0, după ce, din minutul 15, Orșova a rămas în nouă oameni. Nu știu câți alți arbitri ar fi avut curajul ăsta.
-Bun, și care-i legătura cu Partidul?
-Imediat ți-o spun. Reveniți acasă, cei patru excluși s-au plâns la Partid. Numai că prim-secretarul Gheorghe Roșu…
-Căruia i se spunea Moș Pană-scarabină-lungă pentru ce motiv?
-Pentru că știa pe de rost unde și la ce dată se născuse fiecare fotbalist al Sport Clubului. Așadar, Roșu le-a tăiat macaroana imediat: „Tovarăși, de răspuns răspund antrenorii. Duminică e meciul cu Timișoara, așa că…”. Am bătut și pe Timișoara, cu 2-1 parcă, așa că… totul a fost bine. Altădată, după un 1-1 la Petroșani, unde jucătorii Jiului puneau… șenila pe adversari, la întoarcerea în Bacău am fost chemat de urgență la primul-secretar, iar cei din jur se gândeau la tot ce putea fi mai rău. M-am urcat rapid în mașină – aveam pe atunci un Renault 10 original, gri-argintiu, cu motor pe spate – și direct la cabinet. Când am ajuns acolo, primul-secretar m-a întâmpinat cu cafeaua pe masă spunându-mi: „Felicitari pentru rezultat! De-abia ștept să-mi povestești cum ați scos un egal în bârlogul lui Stocker, Crâsnic și Tonca”.
-Până să fiți antrenor principal între 1981 și 1983, respectiv între ’86 și ’89, ați lucrat mult ca secund al unor antrenori importanți. Ne puteți da câteva detalii despre aceștia?
-Sigur. Dumitru Nicolae Nicușor era un maniac al pregătirii fizice. Traian Ionescu dormea cu telefonul fix pe piept pentru că nu o dată i se întâmpla să-l sune vreo sursă de-a lui în crucea nopții pentru a-i da detalii despre vreun jucător, despre adversar sau despre vreo noutate de ordin tactic. Cât despre Angelo Niculescu, nu întâmplător era profesorul universitar care calificase România la Mondialul mexican din 1970. De la toți am învățat enorm.
-Schimbăm două vorbe și despre blaturile vremii?
-Schimbăm. Noi mai făceam unele reciprocități, de ce să ascund? Cu Oltul, într-un an, pentru a ne asigura victoria acasă, le-am cedat lor banii de primă. În retur, bunul meu prieten și fostul coechipier de la lotul național de juniori Vaschen Halagian făcea nazuri în privința banilor. Adică să ne lăsăm bătuți – ei trăgeau la Cupa UEFA – dar să nu vedem niciun ban. Le-am zis jucătorilor mei: „Fraților, banii oricum nu ni-i dau. Dacă vreți să fiți fraieri și pe teren, nu doar la casierie, treaba voastră”. Am făcut 0-0, iar Vaschen își mușca mâinile după joc. Prin 1987-’88, jucam cu Sportul Studențesc. Reciprocitate: noi să ne luăm punctele acasă, ei să și le ia în Regie. Numai că s-a trezit nebunul de Șoiman să dea trei goluri, așa că în tur s-a terminat 6-4, că se luau cu mâinile de cap fundașii noștri care au trebuit, la rândul lor, să lase niște goluri. În retur, am pierdut cu 2-1, după ce am condus cu 1-0 până prin minutul 70 și ceva de nu mai știam ce să facem ca să-i lăsam pe ăi de la Sportul să întoarcă rezultatul.
-Pe final, nominalizați trei dintre jucătorii pe care i-ați avut cel mai aproape de suflet.
-Mi-e greu, pentru că eu am ținut la absolut toți. Dacă ar fi, totuși, să fac un top 3, aș zice Solomon Costel, Gioni Andrieș și Vasile Vamanu, chit că pe Vamanu am fost nevoit să-l dau afară de la echipă și să-l transfer la Piatra pentru indisciplină. Degeaba a insistat la conducerea clubului. Președintele Costinescu a ridicat din umeri: „Antrenorul e suveran”. Iar eu știam bine că dacă cedam, cream un compromis și mi-ar fi fost imposibil să strunesc vestiarul așa cum l-am strunit în toată cariera mea.
