Trăind bucuria pascală, Biserica, prin liturgia cuvântului din Duminica a VI-a după Paşti, ne pune în lumină mai mult persoana Duhului Sfânt şi acţiunea sa mântuitoare în lume. La capătul misiunii sale în această lume, pregătindu-şi întoarcerea la Tatăl său ceresc, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, îl făgăduieşte ucenicilor săi pe Duhul Sfânt care va desăvârşi în Biserică, de-a lungul timpului până la a doua sa venire, opera răscumpărării înfăptuită odată pentru totdeauna prin patima, moartea şi învierea sa glorioasă. În viaţa sa pământească, Isus, Fiul Întrupat din Fecioara Maria, ne-a revelat nouă nu numai persoana Tatălui sau persoana sa, dar ne-a dezvăluit şi persoana Duhului Sfânt.
Suntem astfel conduşi la credinţa în Sfânta Treime pe care trebuie să o trăim ca fii ai Tatălui, în Fiul, prin Duhul Sfânt. Sfântul Toma ne spune că păcatul care nu se iartă nici aici pe pământ şi nici dincolo în ceruri este păcatul împotriva Duhului Sfânt. Acesta constă în a refuza mântuirea, a-L refuza pe Dumnezeu, a refuza acele haruri absolut necesare pentru mântuirea noastră, pentru convertirea noastră, pentru a-i da un răspuns pozitiv lui Dumnezeu.
„Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,15-16). Poruncile lui Isus se reduc în cele din urmă la o singură poruncă şi cea mai mare: porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. La evanghelistul Ioan a păzi poruncile lui Cristos înseamnă a-i păzi cuvântul. Fără Duhul Sfânt nici unul dintre noi nu va putea înţelege faptele şi cuvintele lui Isus Cristos şi mai ales sensul pătimirii şi morţii sale. Duhul nu numai că ne arată ce trebuie să facem, dar ne dă şi tăria de a face.
Cristos înviat va fi mereu prezent în Biserica sa până la sfârşitul veacurilor, dar totdeauna prin mijlocul Duhului Sfânt. Numai ucenicii şi cei care cred în el pot simţi şi trăi această prezenţă.
Să avem încredere că Domnul este alături de noi. E. Balducci spunea: „Domnul a mers alături de om şi s-a aşezat aproape de el. Nu a impus speranţele sale, a intrat în disperarea paraliticului, a tatălui căruia i-a murit fiica, a samaritencei cu inima agitată şi uscată, şi aşa mai departe. Viaţa Domnului nu este predicarea unei filozofii dure, este o călătorie alături de om.”
Richardo-Dominic Baciu
