Ați auzit de „Balada de la Narayama”, plăsmuirea literară a japonezului Shichiro Fukazawa? (Editura Univers, 2009, 240 pagini). Există și ecranizarea romanului, în regia lui Shôhei Imamura. Scriitorul imaginează o comunitate fictivă, un sat izolat de lume, de prin Japonia, în care există o tradiție crudă: cei care împlinesc 70 de ani, întrucât ar deveni o povară pentru semenii lor, sunt duși și părăsiți pe vârful muntelui Nara…
Conform tradiției, fiul cel mai mare trebuie să-și ducă părinții spre infernul Nara. Copleșit de durere, fiul, Tatsuhei, îl duce în cârcă pe bătrânul Orin, cel care nu este doar resemnat, ci-și privește și cu seninătate sfârșitul apropiat. În drum către moarte sunt escortați, cu pofte croncănitoare, de mii și mii de corbi. Hitchcock ar fi invidios pe acest decor. În vârful muntelui, cimitirul cu schelete și cadavre în putrefacție; toate aflate la vedere… Fiul, asediat de lacrimi, aruncă în corbi cu pietre – gest inutil, ca și cum ar vrea să sfideze soarta -, și tot merge, merge, merge…
Simți că n-ar vrea să se mai oprească. E ca și cum ar dori să dea cu tifla tradiției, morții. Orin îl zgâlțâie repetat și-l obligă să oprească. Relativ sprinten, coboară din cârcă, își așterne un tatami printre schelete și corbii hulpavi, se așază pentru a aștepta moartea… Fiul, după ce-i oferă o desagă cu alimente și apă, refuzată categoric, îl cuprinde într-o îmbrățișare pe care o vrea eternă. Și tatăl își lipește sufletul de el. E un fel de simfonie nemaivăzută, nemaiauzită, zămislită din viațămoarte. Deodată, simțind slăbiciunea fiului, osânditul se desprinde și-l pălmuiește. Îl trezește, cu dragoste, la realitatea tradiției… Și corbii croncăne, croncăne, croncăne…. Și scheletele, mii și mii, parcă spun: „Bun venit!”…
Decizia guvernaților noștri de a-i arunca în carcera ființării pe cei eufemistic numiți +65 mi se pare a fi inspirată din spiritul fictivei societăți care a fost plăsmuită de scriitorul japonez. Am rugat câteva spirite de referință să-mi spună dacă-n percepția mea locuiește și ceva adevăr…
Viorel Savin, scriitor
E timpul să deschidem ochii!
Fac parte dintre cei cărora li s-a decis, așa-zis „dictatorial și criminal”, orarul circulației în aceste vremuri de pandemie, – merg deocamdată bine și lucid, către optzeci de ani!
Și eu resimt disconfortul „carantinării” la domiciliu, al purtării măștii și al obligației de a mă ține departe, la doi metri măcar, de semenii mei. Dar, constatând că măsurile acestea „au fost dictate” spre binele meu – spre a nu mă infecta și a nu infecta pe alții! -, am bunul simț de a accepta cu stoicism interdicțiile și de a medita; cu tristețe, totuși.
Alții se izmenesc și, ca să-și exorcizeze frustrările, strigă ca din gură de șarpe că le-au fost încălcate libertățile. – Asta-i o altă greșeală a naivului intelectual român cu inteligența dată în pârg la soarele „teoriei conspirației”!
Spre binele nostru, să ne venim în fire! Nu decizia guvernanților ne-a aruncat cu premeditare în „carcerele ființării”. Ei gestionează fatal cum pot, această situație – pentru mulți previzibilă -, la înălțimea minților lor! Însă, departe de ei cinismul ideii decimării necesare a populației. Doar malthusienii și darwiniștii social o pot justifica, folosindu-și cu brio argumentele. Iar niște demenți pot propune ideea decimării, chiar ca soluție oportună pentru perpetuarea speciei.
„Situația prezentă” nu se interpretează și nu se explică atât de simplu, precum o fac „echipele de zgomote” ale partidelor. Dar nici ultimele soluții, „de avarie”, ale guvernanților, nu sunt șansa noastră! Ca de obicei la noi, unii își văd de misiunile lor mici, gargarisind voioși și plini de ei adevăruri de cârciumă de cartier, derutându-ne și depărtându-ne de adevărata cauză a declinului nostru medical, social și economic, – obligându-ne să nu vedem sorgintea declinului și încețoșându-ne perspectiva efectelor lui, cu urmări dintre cele mai drastice.
Cauza tragediei care acum bântuie lumea se află în deșănțata curiozitate „științifică” a oamenilor, în pofta lor de a și-o împlini și în trufia de a-l concura pe Atotputernic, inventând însăși viața: adică, alcătuind noi ființe sau „moduli activi”, fără să se gândească la consecințe!
Una dintre aceste „alcătuiri” este Covid–19! Ce poate face un biet guvern cu puteri limitate la granițele sale? Mai nimic! Însă poate să le cheme pe celelalte la stabilirea unui cod de supraviețuire cu prevederi ferme de eradicare a acțiunilor nocive asupra Planetei, – care, iată cât de crunt se răzbună: acuși, acuși, ne va „cadorisi” și cu o secetă cumplită!
Guvernul nostru, dacă are cu adevărat „simț al istoriei”!, trebuie să ceară urgent Organizației Națiunilor Unite să treacă la obținerea consensului asupra: interzicerii poluării de orice gen, trecerii la folosirea energiei regenerabile, interzicerii cercetărilor de laborator ce aduc atingere perpetuării vieții existente, instaurării păcii generale în lume și… educării omenirii în spiritul cinstei, iubirii, bunătății și generozității!
Astfel, înlăturând cauzele criminalului tratament pe care îl aplicăm Planetei, vom rezista. „Covidul” nu este decât unul dintre semnalele de alarmă! Guvernanții? Nu au, bieții de ei, decât vina că tragedia i-a găsit în scaune înalte! – Se impune să deschidem ochii și „să cerem” de la ei ceea ce este de folos urmașilor noștri, nu ceea ce, trecător, ne mângâie vanitatea sau ne este de stupid folos!
