De când cu Facebook-ul ăsta, lumea a uitat să mai aibă un gram de modestie. De parcă totul trebuie să se petreacă la vedere, să fie afișat, răspândit, mă rog, „șeruit”. Nici vorbă despre lucruri care ar trebui să rămână personale, discrete, nici pomeneală de vreo urmă de decență, aș! Și, printre cele mai caraghioase, mai stupide, de-a dreptul, chestii, mi se par declarațiile de dragoste, amănuntele care țin de viața de familie, confesiunile, mărturisirile devenite astfel publice, bun al tuturor. Le bănuiesc de falsitate și cred că urmăresc clar și niște scopuri. Se dau astfel mari unii indivizi și individe, își fac iluzia că-s interesanți, că au succes și niște relații de invidiat, în fine, că viața lor nu este una ștearsă, banală, ci una deosebită de a celor mulți și anonimi.
Pe Facebook, vezi și cele mai tari, mai încrâncenate afirmații, or, eu sunt alergică la polarități dramatice, la reacții extreme, isterice, la catastrofisme, în general. Sunt, de aceea, foarte economicoasă cu folosirea contului meu și îl deschid rar, doar pentru informație, nefiind interesată de legături, de prietenii, în care, sincer, nu cred. Mie îmi plac lucrurile asumate, atitudinile personale, nu cele adoptate prin imitație, părerile specialiștilor consacrați și nu a oricărui ins care se amestecă și el unde nu-i fierbe oala, fiind în plus, foarte „vocal”. Pe rețele, toată lumea e teribil de „curajoasă”, mult prea vorbăreață și radicală în păreri. Cam totul acolo e perceput la un mod simplist, doar în alb și negru, fără nicio nuanță. Nu suport apoi stâlcirea limbii, abrevierile și nici emoticoanele. Greșelile de limbă sunt îngrozitoare, o adevărată plagă pentru toată presa online. Apoi, pe Facebook, mă deranjează narcisismul utilizatorilor, a compulsivilor care postezează o grămadă de nimicuri strict personale, fără nicio semnificație pentru ceilalți. Care nu comunică nimic deosebit sau comunică neantul, vidul interior. Și atunci, ce rost are să te dai în spectacol? Desigur, numai credința ineptă că e important ce faci și ce spui tu. Adică un mod de a te băga singur în seamă, de a-ți umfla eul, ceea ce e ridicol cu desăvârșire. Dar pe Facebook, ridicolul nu ucide. Nici în viața reală, de altfel. Propoziția „ridicolul ucide” a rămas valabilă numai pentru niște personaje dostoievskiene.
Apropo de personaje, eu am câteva la care țin foarte mult, la prinții Mîșkin, Miatlev (al lui Bulat Okudjava), apoi Prințul fericit al lui Oscar Wilde, în viața reală plăcându-mi oamenii originali, talentați, cu personalități puternice, sensibili și generoși, pe care vreau să-i cunosc direct, să pot vorbi cu ei, să mă bucur de prezența lor. Pe Facebook, nu știu cum se face, dar oamenii ajung să semene între ei, pentru că se iau unii după ceilalți, într-un spirit care-mi amintește de cel de turmă. Iar narcisismul frustraților și anonimilor de pe Facebook, găunoșenia lor, mi se par lucruri deplorabile.
Ceea ce nu înseamnă că această formidablă tehnologie, acest miracol al conectivității universale nu are și multe părți bune, pe Facebook fiind și multe realități, lucruri interesante privind mecanismele psiho- sociale ale lumii în care trăim. Dar totul trebuie selectat cu grijă, cu discernământ, cu luciditate, cu o autoimpusă distanță critică.
