Aşa se prezintă căpitanul Marleau din jandarmeria franceză, care tocmai ne-a intrat în case odată cu noul serial poliţist difuzat la televiziunea română. Căpitanul este o ea, o lungancă de 1,80 m, şleampătă rău de tot, cu nişte haine mototolite, aruncate aiurea pe ea şi cu o căciulă din aia îmblănită, cu clape, fluturând ca urechile unui cocker. E o tipă ciudată, imprevizibilă şi foarte haioasă, având un special simţ al umorului. Şi anchetele ei sunt foarte originale, avansează lent şi au o notă decontractată, intuitivă, chiar intimistă, uneori. Nimic nu e obişnuit, oficial, rigid. În fine, realizatoarea Josée Dayan recunoaşte că referinţele clare ale acestui personaj sunt celebrul detectiv Marlowe din romanele lui Raymond Chandler (vezi şi apropierea de nume), şi nu mai puţin faimosul locotenent Columbo. Căpitanul Marleau este, aşadar, o variantă feminină a acestor detectivi ciudaţi. Columbo mai are o replică feminină în Vera, care dă numele unui serial britanic, având-o ca interpretă pe actriţa Brenda Blenthyn, al cărei personaj umblă şi el cu un trench ponosit, cu o pălărie tuflită, având şi o evidentă pasiune pentru shot-urile cu whiskey. În schimb, căpitanul Marleau, care conduce un vechi Range Rover, nu-şi refuză plăcerea de a bea bere oricând, neţinând cont de nicio restricţie.
Actriţa care interpretează acest personaj ieşit din tipare, este şi ea o tipă extrem de nonconformistă, cu o viaţă tumultoasă, cu multe episoade întunecate. Corinne Masiero spune că, până pe la 28 de ani, a încercat de toate, s-a cufundat în alcool, a vândut şi a consumat droguri, şi-a vândut trupul, a făcut tot felul de munci obscure, a trăit pe străzi, a dormit în maşină etc. A cunoscut pe pielea ei mizeria, disperarea unui marginal, aşa că acum este o înfocată militantă socială, de orientare stângistă, evident.
După nefericitele experienţe traversate, salvarea pentru ea a venit de la o trupă de teatru, cu care a venit în contaact, la un moment dat. De cum s-a urcat pe scenă a avut revelaţia că asta vrea să facă de acolo înainte. Şi a început să lucreze mult, în teatru, la televiziune, făcând apoi film, de toate genurile, şi comercial şi de artă. A cunoscut un mare succes, fiind nominalizată la Premiul César, cu personajul principal din „Louise Wimmer”. Dar cel mai mare succes, de fapt o imensă popularitatea i-a adus-o căpitanul Marleau, deşi lui Corinne îi displace să fie strigată aşa pe stradă de admiratorii săi. Nu aparţin nimănui, acela e doar un personaj, eu sunt Masiero, declară foarte tranşant.
Având o personalitate atât de puternică, ea intervine şi în scenariu (e drept, cu încuviinţarea realizatoarei seriei), rescrie replici, plasează glumiţe unde vrea ea, unde simte că merge aşa ceva, improvizând cu talent. Şi-a transformat defectele, văzute astfel de ceilalţi, care-i spuneau că e mare, urâtă, că vorbeşte cu accent (unul din nordul Franţei) în atuuri personale, în stil propriu. Când i s-a zis că e urâtă, a replicat imediat, afirmând că şi urâtele au dreptul la dragoste, dovada fiind că nu mai este demult virgină. Şi s-a întrebat, cu un ton foarte acid, de ce bărbaţilor nu li se face acelaşi reproş când sunt urâţi?
Fiind descoperită destul de târziu pentru cinema, pe la 47 de ani, Masiero nu şi-a schimbat viaţa acum, când e celebră, are acelaşi partener, aceiaşi prieteni, munceşte mult, merge cu metroul şi cu autobuzul, pe scurt, se poartă firesc, fără aere de vedetă. Sigur că nu place tuturor, în ciuda faptului că serialul e socotit în Franţa un adevărat fenomen, dar important este că personajul pe care-l întruchipează cu mult talent are, sub aparenta lui grosolănie, vulgaritate, un umor subtil şi, mai cu seamă, o inimă bună şi caldă.
