Când am aflat că Ştefanache Spulber nu mai este printre noi, mi-am adunat toate amintirile legate de persoana sa într-un singur cuvânt: pedagogul. Aveam la îndemână experienţa proprie, dar mă ajutau şi portretele auzite de la un Relu Leoveanu, un Aurel Stanciu, un Mihai Semenov, un Pompiliu Stan, un Dumitru Brăneanu, cu care a colaborat în anii tumultuoşi dinainte de 1989. Pentru ei şi pentru mulţi alţii, fostul învăţător (a absolvit Şcoala Pedagogică „Al. Vlahuţă” Bârlad, ca şi idolul său, Grigore Tabacaru, în perioada interbelică), profesor de psihopedagogie (cursant al Universităţii „C. I. Parhon” Bucureşti), inspector şcolar (la Adjud şi Bacău), dar mai ales profesor de pedagogie (1974-1999) şi director al Şcolii Normale „Ştefan cel Mare” Bacău (1982-1990) a arătat calităţi rare pe atunci: cumpătare, tact pedagogic, spirit gospodăresc. Liceul Pedagogic Bacău îi datorează multe: amenajarea Amfiteatrului „Spiru Haret” şi a cabinetului de practică pedagogică, încurajarea apariţiei revistelor şcolare (ABC…, Ad astra, Eterni luceferi, Cântecul vârstelor), organizarea unor simpozioane naţionale ori a unor întâlniri aniversare (Alexandru Piru şi-a sărbătorit cei 70 de ani în amfiteatrul băcăuan) ş.a. După 1990, prof. univ. dr. Tiberiu Căliman l-a solicitat să susţină seminarele la cursurile sale de pedagogie de la Universitatea din Bacău. Deşi scurtă, perioada respectivă l-a confirmat ca bun specialist. Mai apoi, ca preşedinte al Asociaţiei Pedagogice „Grigore Tabacaru”, a condus Liceul Teoretic şi editura care au purtat numele cărturarului născut la Hemeiuş în 1883, precum şi filiala locală a Ligii Culturale Române. Satului din comuna Dealul Morii în care s-a născut (la 15 mart. 1937) i-a dedicat monografia „Neguleşti – file de istorie” (Editura „Egal”, 2005). Anterior, împreună cu soţia, Catinca Spulber, a publicat un bine-venit ghid de practică pedagogică.
Ştefanache Spulber – un om al faptelor bune.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
