Foametea din anii 1946-1947… În familia mea i se spunea Marea Foamete. Seceta, pârjolul războiului, livrările obligatorii de alimente către sovietici și o guvernare aiurea au transformat, mai ales zona Moldovei, într-o lume a vaietului. Tatăl meu, care a fost vreo șapte ani pe front și a cunoscut și beciurile Securității, din cauza opoziției față de colectivizare, spunea că Foametea a fost cea mai groaznică perioadă din viața lui, întrucât își vedea copiii suferind. A plecat cu o brumă de parale în traistă către Bărăgan și s-a întors cu un săculeț de mălai, călătorind legat pe „botul locomotivei”, căci nu mai erau locuri nici pe scările sau pe acoperișul vagoanelor. Avea să-mi spună mai apoi că Lumea este astfel croită, încât o viață de om nu poate fi ocolită de o mare năpastă colectivă. Spunea asta, deși nu cred că avea știință, de pildă, despre toatecele 20 de mari epidemii/ pandemii care au răvășit Lumea, începând din antichitate. Și nici despre faptul că în una dintre acestea, de pildă, Ciuma lui Iustinian, din Imperiul Bizantin, a murit 10 % din populația lumii sau că Gripa spaniolă a torturatpeste 500 de milioane de oameni. Broda însă despre marile nenorociri ale Lumii, ținându-se aproape de textul Apocalipsei. Și-mi mai spunea tata că așa e croită Lumea: nu învață, nu vrea să învețe niciodată din nenorocirile care au zgâlțâit-o. O dobitoacă, zicea el.
Prin anii ʼ60, tata a fost internat în spital. După trei zile și-a „furat” hainele din magazia spitalului și a „dezertat”. Spunea că acolo locuiau foametea și neputința de pe timpul Foametei. În 1980, înainte de a pleca Dincolo, a refuzat internarea în spital, argumentând că nu vrea să mai revadă nimic din coșmarul Foametei și Jalei. Tot o dezertare. Una dintr-un univers care, teoretic, era menit să lecuiască.
Un prieten medic mi-a sugerat zilele trecute să am grijă de orice beteșug al ființării mele, ca nu cumva să fiu nevoit să mă apropii de spital, unde aș putea fi împroprietărit, dacă nu cu un COVID-19, măcar cu un stafilococ auriu sau cu alte drăgălășenii care destramă ființa. Dacă așa voi proceda, voi fi, ca și tata, un dezertor. Unul consiliat de către specialiști.
După izbucnirea actualei pandemii, universitarul Liviu Antonesei, scriitor, grozav glas al agorei, a intenționat, în semn de protest față de gestionarea jalnică a fenomenului, să declare greva foamei. Prietenii l-au convins să renunțe, deși acum se simte vinovat din cauza acestei renunțări. Citez dintr-o epistolă pe care mi-a trimis-o și mie: „Constat […] că discriminarea și-a atins scopul – ura socială, în loc să se îndrepte asupra celor care și-au bătut joc vreme de 30 de ani de sistemul medical și care se dovedesc incapabili să gestioneze eficient criza, și-a găsit ținta:«bătrânii». Aceștia, care sunt negrii, evreii, femeile și homosexualii epocii Corona, au devenit țapii ispășitori perfecți, sunt ținta ironiilor și insultelor pe stradă, ca să nu mai vorbesc despre acel loc emerit de exercitare a imbecilității care este Facebook. Idioții au căzut cu gura larg deschisă în capcană. Nu cred că cine nu are bătrâni trebuie să-i cumpere, dar e o nebune să-i urăști pe cei care au fost ca tine și nu e deloc sigur că și tu vei fi ca ei!” În semn de protest, L.A., care ține acum un tulburător „Jurnal de celulă și ogradă”, poartă un ecuson pe care stă scris: „65+”…
„… În loc să se îndrepte asupra celor care și-au bătut joc vreme de 30 de ani de sistemul medical…”, zice L.A. Ca un acord tragic dintr-o simfonie beethoveniană… Cotroceniștii, „victorienii” și parlamentarii ultimilor trei decenii au început să modernizeze pușcăriile care, previzibil, îi așteaptă pe mulți dintre ei, dar au lăsat în paragină Sănătatea, Cercetarea Științifică, Învățământul, Calitatea Vieții Noastre (nu a lor).
Nu vreau să încurajez dezertarea unor medici și asistente din infernul sanitar, dar vă întreb dacă ați fi dispuși să plecați în fiecare zi de lângă copii și părinți, de lângă familie, știind că la serviciu vă așteaptă, cu brațele deschise, pericolul iminent al morții. La televizor, gestionarea monstrului epidemic arată satisfăcător. Pe front este jale. Când n-ai nici pentru medici și asistente un minim echipament de protecție, când aparatura și medicamentele, spațiile de cazare sunt într-o inimaginabilă suferință, cum poți să-i acuzi pe unii de dezertare? Dezertorii adevărați sunt alții: politicienii care au gestionat/ gestionează tâmp/ sadic sistemul sanitar, firava noastră supraviețuire. Ca pe un holocaust.
Acum, pe valul acestei nenorociri, un prieten îmi aduce aminte de vorbele lui Cioran: „Misiunea mea este să-mi omor timpul, iar a lui să mă omoare pe mine. Ne înțelegem bine, ca între asasini”. Seducător, dar numai poematic. Emil Cioran a uitat să precizeze că împotriva mea, „asasinul” de plictis, există o coaliție a asasinilor: „Timpul & politicienii”. V-ați supărat? Pagubă-n ciuperci! Mai mult decât să-mi dați un COVID-19, pe care l-ați pus deja să mă hărțuiască, n-aveți cum mă mai pedepsi.
