Investigaţii facultative
Când rostim cuvântul „analiză”, ne ducem cu gândul la un complex de examinări minuţioase ale unei situaţii sau ale unui caz. DEX-ul (2016) pune în prim-plan analiza din domeniul chimiei, urmată de sintagma „analiză matematică”. Despre analizele medicale nu ne spune nimic, ca şi despre analizele gramaticale.
Recuperatorul
Se numeşte C. D. Zeletin (13 apr. 1935-18 febr. 2020) şi este, ca profesiune, biofizician. S-a afirmat pregnant în domeniul analizelor de fineţe din domeniul de competenţă, dar cu aceeaşi forţă a ideilor s-a impus şi în perimetrul literelor. S-a ocupat de traduceri din limbi romanice (franceza şi italiana), a scris versuri şi memorialistică, iar ocazional a aşternut pe hârtie gândurile unui vorbitor pasionat de limba română. Cu aceeaşi minuţiozitate cu care ar fi determinat structura unei substanţe prin identificarea elementelor constitutive, a descompus unităţile morfosintactice din care ne alcătuim mesajele.
Nedreptăţitul dativ
Surprinzător, medicul-scriitor a sesizat o realitate pe care puţini dintre noi ar fi remarcat-o: „scăderea în limba românească a frecvenţei de apariţie a dativului”. În câteva eseuri publicate de Revista „Ateneu” la rubrica sa „Gaură-n cer”, deplângea starea precară a celui de-al patrulea caz, după nominativ, acuzativ şi genitiv.
Tânguirea ca atenţionare
Cu ştiinţa hermeneutului, C. D. Zeletin ne creează un portret al substantivului verbal: „Biet sufletul omului se tânguie după ceva ce s-a dus şi întârzie să se întoarcă ori după ceva ce s-a dus fără să revină vreodată, năruindu-se în ireversibil… Tânguirea e glas al speranţei rănite, preludiu al spaimei în faţa deznădejdii, cântec al amintirii, lirică a pierderii. Te tângui după ceea ce ai iubit. Te tângui şi după ceea ce iubeşti” (Iarăşi tânguirea după dativ, în „Ateneu” 4/2012, p. 8).
Apelul la sursă
C. D. Zeletin se respectă şi în privinţa bibliografiei consultate. Nu s-a dus la un modest manual, fie el şi de liceu, ci a deschis Gramatica de bază a limbii române, editată de Academia Română în 2010, plonjând „în maşinăria implacabilă a unei gramatici definitive, termitieră, unde nu mai era loc pentru silfii şi zefirii mei gânditori”. Aici dă de exemple ca „pironit locului”, „aşterne-te vântului”, pentru dativul locativ, ceea ce-l face să afirme că acest caz este „o rămăşiţă nobilă a limbii, nu un deşeu” şi că „dativul cade pentru a se înălţa”, având „putere evocatorie sporită”.
Cult cum puţini au fost, C. D. Zeletin scotoceşte în scrierile de la noi şi dă contexte ca acesta: „Tot trag nădejde să vină o vreme când oamenii să fie mai următori loruşi şi să ducă la capăt ceea ce încep”. Aluzia era la defectul nostru de a tergiversa ori a renunţa la un proiect, lăsându-ne… lenii.