Autoexilat într-un mirific loc al Cugetării, prin ținuturile Neamțului (nu dau adresa exactă, ca să nu-l deranjați din truda metafizică a lecturii/ reflecției/ creației), prietenul meu Ștefan Munteanu, eminescologul, întreabă zâmbind, aflând că vechea concubină a spiritului meu, obsesia Fericire, încă mă are în posesie: „Iar citești/ scrii despre Fericire?!”
Concubinele/ concubinii, dragă autoexilatule Ștefan, au, de regulă, statut trecător, dar Fericirea este o concubină specială. Mai răvășitoare decât Speranța. Zilele trecute mi-am aruncat ochii peste niște notițe despre prietenul meu Mark Twain și am găsit două gânduri cuceritoare. „Viaţa, zice el, ar fi infinit mai fericită dacă ne-am naşte la vârsta de 80 de ani şi ne-am apropia treptat de cea de 18 ani”. Și mai zice ceva: „Convingerea celor bogați că cei săraci sunt fericiţi nu este cu nimic mai stupidă decât convingerea celor săraci că cei bogați sunt”. L-am întrebat și pe unul dintre vechii mei prieteni, Dostoievski, ce este fericirea, și m-am ciorovăit puțin cu el, atunci când, citând din „Crimă și pedeapsă”, mi-a spus că „omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei”. De ce numai prin suferință să câștigăm fericirea? De ce nu doar prin trudă, prin onestitate, prin loialitate, prin cultivarea adevărului? Văzându-mă îmbufnat, romancierul mi-a lecuit puțin indispoziția cu zisa unui protagonist din „Demonii”: „Omul este nefericit pentru că nu ştie că este fericit. Numai din acest motiv. Aceasta e totul, totul! Cel care constată aceasta, acela va fi fericit imediat, în aceeaşi clipă”.
Nu l-am ocolit pe Cioran, cel care cuvântă, în „Lacrimi și sfinți”: „De la Baudelaire am învăţat că viermii n-au nici ochi şi nici urechi. Nu m-am gândit la asta. Nu m-am gândit că viaţa nu e decât un extaz al viermilor în soare. Fericirea? Un menuet de viermi”. M-a cutremurat povestea asta cu fericirea ca monopol al viermilor. Mi-am revenit însă repede, când am aflat că pesimistul nostru de serviciu tare mai era fericit, pe la 70 de ani, când evada în universul epistolar cu nemțoaica Friedgard Thoma, aspirantă în tainele filosofiei, frumoasă, dar cu vreo 35 de ani mai tinerică. Voia să nu-i mai audă suspinele și-i mărturisea (vezi „Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran…”), picurând și puțini stropi de nefericire: „Sunteţi centrul vieţii mele, zeița unuia ce nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi cea mai mare nenorocire pe care mi-a fost dat să le întâlnesc”.
Nu știu dacă trebuie să alerg din gânditor în gânditor, pentru a înțelege ce și cum cu fericirea, dar nu mă pot opri din alegare. Atunci când am citit prima oară „Utilitarismul” lui J. St. Mill, i-am făcut statuie englezului care mă trimitea către fericirea lui Socrate: „E mai bine să fiu un om nemulțumit decât un porc nesatisfăcut, să fii un Socrate nefericit mai degrabă decât un imbecil nemulțumit; iar dacă imbecilul sau porcul sunt de altă părere, e fiindcă ei nu cunosc decât o parte a problemei”. Sintetizând, J. St. Mill îmi spunea că „principiul celei mai mari fericiri […] este o viață lipsită pe cât posibil de durere, bogată pe cât posibil în plăceri, deopotrivă din punctul de vedere al cantității, cât și al calității”. Poate că Sf. Augustin este unul dintre cei mai îndreptățiți să ne vorbească despre fericire. Când citești „Confesiuni”, urmărindu-i viața de tânăr depravat care se credea fericit, este greu să nu-i accepți cea de a doua… variantă despre fericire, pe care o raportează la dumnezeire. El descrie acum fericirea cape o evadare din timp, ca pe o dobândire a „bunului permanent”. Căutând fericirea, Augustin, evadatul din preacurvie, se apleacă asupra sufletului, deoarece, crede el, ipsum esse (ființa însăși), ființa autentică, îndrăznesc să spun, locuiește în inter intimo meo (în interioritatea mea), în profunzimile supraviețuirii mele.
Într-o zi, când poate că voi pricepe câte ceva despre fericire, am să mărturisesc și varianta mea. Unii se vor întreba, desigur, ce valoare are vocea mea, ca să mă pronunț într-o chestiune atât de delicată. Alții, însă, prietenie Ștefan, vor arunca, probabil, anatema asupra-mi. Cel puțin așa arată acum varianta mea încă nedefinitivată despre fericire. Deocamdată, încerc să ghicesc unde este pitită fericirea lui Iov, biblicul. Foarte mulți mi-o arată, dar am ajuns la încheierea că trebuie să-mi schimb dioptriile pentru a-mi apropia speranța că dibuirile mele vor fi răsplătite. Ni-l putem imagina fericit pe Iov, prototipul suferințelor morale și fizice? Aflăm, într-o variantă a traducerilor, din „Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament” [Societatea Biblică. Rumanian Bible, 099-40-053(J.)]: „Și Iov a murit bătrân și sătul de zile.” (Iov: 42;17) Sătul de zile? Adică – posibil, nu? – nefericit…
