M-am întrebat, o vreme, dacă Jigme Singye Wangchuck Bhutan, rege al Bhutanului, era normal cap. Monarhul a declarat scurt, în 1972, că Fericirea Naţională Brută este mult mai importantă decât Produsul Intern Brut. Constituțional, această monarhie asiatică din coasta poftelor Chinei, cu numai vreo 700.000 de locuitori, dă cu tifla indicatorilor economici consacrați. Succesul în această țară este măsurat prin fericire. Pacea sufletului, bucuria, seninătatea sunt cele care asigură fericirea; prin Ministerul Fericirii. Țară… ecologică (peste o jumătate din teritoriu este parc național), săracă, fără căi ferate, cu acces restricționat al turiștilor străini, cu interdicție națională pentru fumat, are doar 3,3% dintre locuitori care declarau, acum trei ani, că sunt „nu prea fericiți”. Ceilalți erau abonați la fericire. Un abonament gratuit, zic managerii acestui vis. Un vis burdușit cu utopii, spun mulți. Să vină esența acestui vis din dogmele budismului, religia oficială a micului stat? Cred că rădăcinile sunt mai vechi, de peste 2300 de ani, în stoicism. În „Scrisori către Lucilius”, stoicul Seneca scria: „Este sărac nu cel care are puțin, ci cel care dorește mai mult”. Nu știu dacă Jigme Singye Wangchuck Bhutan a auzit despre stoicism, dar fiul său, Jigme Khesar Namgyal Wangchuck, căruia „i-a predat împărăția”, fost student în Marea Britanie și S.U.A, cu siguranță are știință despre antica doctrină filosofică. După cum nu cred că n-are habar de faptul că, paradoxal, miliardari precum Bill Gates sau Jeffrey Preston „Jeff” Bezos aderă la paradiastola lui Seneca.
Încep să am îndoieli cu privire îndreptățirea întrebării mele – „A fost Jigme Singye Wangchuck Bhutan normal la cap?” – atunci când privesc nu doar la scălămbăielile unor guvernanți (ca ai noștri) pe tema Produsului Intern Brut, ci și către recentul proiect al celor din Dubai, care-și propun să transforme orașul în cel mai fericit loc de pe pământ. Vorbim de inima Emiratelor Arabe Unite, unde nivelul de trai este foarte ridicat. Și-or fi dat seama și dubaiezii că banii nu aduc neapărat și fericirea? Că aceasta trebuie cultivată cu pricepere, ca o plantă gingașă, firavă, chiar și (sau mai ales) într-un mediu gravid de prosperitate? Deja, aici a prins viață Ministerul Fericirii și al Bunăstării, există o agendă de lucru a acestuia, se vorbește despre o „știință a fericirii” ca stil de viață. S-a ajuns până acolo, încât a fost formulată și întrebarea: „Este ilegal să fii nefericit în Emiratele Arabe Unite?”
Ministerul Emiratelor Arabe Unite fiind, simultan, al Fericirii și al Bunăstării, este evident un fapt: conceptul de fericire are un alt conținut decât cel promovat în regatul Bhutan. Arabii din Dubai nu par a le cânta în strună stoicilor. Nu cred că Seneca ar putea/ vrea să fie rezident de Dubai. Sau… mai știi?
Dar nouă, care vorbim despre fericire doar prin poemele romantice, oare ce perspective ni se deschid către aceasta? Într-o țară în care guvernanții au ca doctrină (eternă?) doar lupta de gherilă mioritică – de-a hoții și vardiștii (deși nu prea reușim să realizăm distincția între cele două armii…) -, fiind incapabili să zămislească măcar niște utopii, cred că nu ne rămâne decât varianta sugerată de Goethe: „Fiecare are în mâinile sale propria fericire, precum artistul are materia brută, căreia vrea să-i dea o formă”. Fericirea pe cont propriu. E și asta o variantă. Fiecare cu propria „știință a fericirii”. Cioran mi-a spus că „utopia este grotescul în roz, nevoia de-a asocia fericirea cu devenirea. Pe scurt, o feerie monstruoasă”. Cu toate acestea, simt o milă infinită pentru țările care nu pot înjgheba măcar utopii.
Către o știință a fericirii?
