Visul cu numărul trei

Multă vreme, înainte de a-mi alege profesia, visam doar la ceva care să mă facă să mă simt liberă. Dansul, baletul a fost un prim vis, apoi actoria, dar pentru primul nu aveam datele fizice, fiind prea mică de statură, iar pentru cel de-al doilea aveam ceva care nu prea mergea cu condiţia de interpret condus strict de o regie. Simţ critic şi autocritic dezvoltat, luciditate şi groaza de ridicol. Cu aceasta din urmă n-aş fi făcut mai nimic în teatru, pentru că m-ar fi paralizat, pur şi simplu. N-aş fi putut interpreta veridic decât personaje care-mi semănau, fiind apropiate de personalitatea mea, destul de bine conturată, de timpuriu. Or, pentru actorie îţi trebuie un soi de cameleonism, de mare plasticitate, versatilitate, altfel cazi în manieră. Iar regizorii au o preferinţă netă pentru tipul de actor care se aruncă înainte cu capul, având nebunia aceea artistică atât de necesară pentru o profesie de scenă.
Aşa că am ajuns la visul cu numărul trei, presă, publicistică, jurnalism cultural, viaţă trepidantă, cu multă mişcare şi noutăţi de fiecare dată, cu alţi oameni şi alte subiecte, întâmplări, evenimente, totul fără stagnare, banalitate, plictis, blazare. Îmi doream o profesie pe care s-o fac cu pasiune, cu dăruire totală. Am început prin a fi redactor la Ateneu, cea mai mare parte din viaţa mea profesională, identitatea mea, de fapt, fiind strict legată de cunoscuta revistă de cultură băcăuană. Dar adevăratul gust al libertăţii l-am simţit abia după anii ’90, scriind în cotidianul Deşteptarea, unde mi-am inventat rubrici de autor, pe care le-am ţinut timp îndelungat, aşa cum o fac şi acum. De fapt, trebuie să recunosc următorul fapt; primul care m-a încurajat în această direcţie, încredinţîndu-mi o rubrică săptămânală, a fost reputatul critic literar Constantin Călin, coordonatorul de atunci al excelentului supliment de cultură Sinteze, din corpul ziarului. Mi-am numit rubrica, de comun acord, Logică de femeie, tabletele de aici intrând în prima mea carte, cu acelaşi titlu. Am debutat editorial cu o cărticică născută în paginile ziarului, care avea şi editură atunci, mi-au apărut apoi şi alte volume, în genuri diferite, iar acum am sub tipar o nouă carte de publicistică, dar şi de amintiri personale, autobiografeme, cum le-am numit. Vor fi impresii, nuanţe, priviri foarte subiective, doar printr-o fereastră a mea, un mic Hublou, acesta e titlul cărţii, pornind de la cel al rubricii mele actuale. Mă însoţeşte în călătoriile mele, reale şi imaginare, marele pictor Ilie Boca, autor al frumoasei coperte şi al desenelor, pe care mi le-a oferit, cu minunata sa generozitate, pentru ilustrarea unor pagini.
Sunt, aşadar, legată prin fire strânse şi foarte sentimentale de ziarul Deşteptarea, unde am şi lucrat efectiv, în redacţie, vreo doi ani. Şi n-a fost deloc uşor, pentru că mă ocupam şi de învăţământ, nu numai de cultură, făceam mult teren, erau documentări şi probleme dificile şi, destul de des, când îmi venea rândul, eram şi cap limpede, stând în redacţie până noaptea târziu. Vremuri romantice, la care mă gândesc acum cu nostalgie, dorindu-i ziarului viaţă lungă şi buni cititori.
La mulţi ani, Deşteptarea!