Așa scria pe bancnota albastră cu Bălcescu, visul oricărui copil din România socialistă. Bancnota de 100 de lei era cea mai mare comoară posibilă pe de o parte pentru că se căpăta foarte greu, pe de altă parte pentru că puteai face niște chestii absolut spectaculoase cu ea.
Cu un leu luai patru bomboane de la Alimentara, cu cinci lei luai o prăjitură și un suc la cofetărie, 10 lei costa un drum cu autobuzul din sat până în Bacău – 30 de kilometri.
Cu trei lei luai două gogoși în ulei cu zahăr vanilat deasupra, o conservă de stavrid în sos tomat era 9,75 lei. Azi stavridul nu se mai găsește, atunci strâmbam din nas. Un bilet la film era doi lei în sat (duminica aveam cinema la Căminul Cultural) și trei lei la oraș. O tabăra la mare sau la munte timp de două săptămâni era 450 de lei. Cele mai mișto erau, evident, cele de la mare, unde măcar te buteai bălăci; la munte era cam plictiseală. Am fost de două ori la Năvodari și o dată la Soveja. La Năvodari mergeam cu un tren special care se forma de la Suceava și în fiecare județ i se adăuga câte un vagon.
Un apel telefonic te costa un leu la telefoanele cu fisă și băgai banii pe măsură ce vorbeai dacă se prelungea discuția. La țară nu aveam telefoane cu fisă pe stradă, dacă voiai să suni undeva mergeai la Poștă sau acasă, în cazul în care aveai telefon. Tehnologia nu era foarte dezvoltată încât să se poată instala telefoane pentru toată lumea; fibra optică era o chestie văzută la Teleenciclopedia, toate circuitele erau pe cabluri de cupru și, de aici, limitările de rigoare. O soluție de compromis o reprezenta cuplarea abonaților: două telefoane pe același cablu.
Pâinea făcută la brutăria din sat costa 2,5 lei dar era bună doar cât era caldă; ori rețeta era proastă, ori meșterii nepricepuți, după câteva ore pâinea devenea o cărămidă umedă la mijloc. Evident, nu a fost întotdeauna așa. După 1985 pâinea a început să se dea pe cartelă și la oraș, și la țară.
La oraș, însă, mai existau așa-numitele specialități care se dădeau „la liber”. Batoanele cu mac, de exemplu. Costau, însă, 3 lei, față de 2-2,5 lei o pâine și erau mai mici. O ciocolată bună de 100 de grame costa, când o găseai, 10 lei.
Noi pândeam când se aducea marfă la magazinul din sat și veneam să ne oferim voluntari la descărcat. Pentru o jumătate de oră de muncă primeam câte o ciocolată de 75 de grame, dar numai după ce promiteam solemn că nu spunem de unde o avem…
