Mă bucur de fiecare dată când am revelația unui talent autentic. Am avut sentimentul acesta recent, când am văzut la teatrul nostru Iulia, biata de ea de Gabriel Sandu, text câștigător al concursului de dramaturgie din cadrul Bacău Fest Monodrame 2018, având-o protagonistă pe Bianca Babaşa.
Subiectul monologului nu este unul obișnuit, dintr-o zonă a realităților comune, dimpotrivă, este unul sensibil, special, personajul feminin care se destăinuie, într-un moment de criză, fiind gay. O tânără femeie, Iulia, și-a pierdut iubita (pe nume tot Iulia) doborâtă de o boală incurabilă, și se află la crematoriu, la incinerarea ei. Defuncta era dintr-o familie simplă și toți ai ei, părinții și rudele din spațiul rural, nu cunoșteau adevărul despre viața ei intimă, despre orientarea ei sexuală, crezându-le pe cele două femei doar colege de apartament.
După cum avea să lase mărturie în jurnalul ei și în scrisoarea pe care o va citi, în final, iubita ei, Iulia dispăruta nu a fost în stare să înfrunte lumea, prejudecățile, pentru că a fost lașă. Și-a exprimat în scris dorința de a fi incinerată, și de a nu avea slujbă cu preoți ( „satane în sutane”)pentru că era atee, și a mărturisit cât de mult și-a iubit partenera de viață. Care este o ființă extrem de sensibilă, purtând în ea o traumă puternică. A simțit prima rană adâncă în copilărie, când mama i-a pus în mână o vază cu cenușa tatălui ei. Un bărbat care a dispărut într-o zi de acasă, pur și simplu, lăsând îi urmă o soție disperată, care și-a pierdut mințile mai apoi, și o fetiță. Pe biata Iulia, care nu a putut niciodată uita acea primă confruntare cu moartea cuiva drag, și rătăcirea mamei, nebunia ei. O suferință amplificată acum, la decesul iubitei. Când a rămas din nou singură, cuprinsă de un teribil frig interior, de spaime, și când trebuie să găsească în ea forța, curajul de a merge mai departe.
Textul acesta despre două tinere lesbiene, care-și trăiau pe ascuns iubirea, stigmatizate, neacceptate de societatea încă patriarhală de la noi, este scris de Gabriel Sandu (autor al unei alte piese despre minoritatea sexuală, care s-a bucurat de succes, Tatăl meu, preotul) cu talent, înţelegere, delicateţe, cu lirism, dar şi cu ironie şi revoltă, fiind o reacţie împotriva prejudecăţilor, a extremismului homofob, în numele toleranţei, a umanismului. Care exclude fanatismul de orice fel, bigotismul „creştinopaţilor”, cum sunt numiţi de Iulia, personaj pe care Bianca Babaşa, o băcăuancă proaspăt licenţată a UNATC, aflată la debutul ei pe o scenă profesionistă, îl interpretează foarte convingător şi empatic.
Bine îndrumată de regizoarea Irina Crăiţă Mândră (tot ea semnează şi ilustraţia muzicală), care a citit atent textul şi l-a analizat cu pătrundere şi fineţe, a plasat inteligent accente, crescând tensiunea unde era necesar, actriţa a parcurs cu multă energie o gamă întreagă de stări diverse şi de trăiri nuanţate. Joacă foarte aproape de public, în micuţa Sală Studio a teatrului, în mijlocul căreia e plasată un fel de colivie mare (scenograf, Cristian Marin) alcătuită dintr-o plasă, un decor metaforă, conceput ca un spaţiu intim, confesiv, potrivit unui monolog interior, dar sugerând și ideea de excluziune, de izolare.
Îmbrăcată într-un costum pantalon, actrița şi-a compus o atitudine masculinizată, prin felul în care-şi ţine picioarele distanţate, bine înfipte în pământ, prin duritatea unor gesturi şi ieşiri nervoase. Are voce bună şi se mişcă expresiv, având un moment în care se eliberează de tensiunea acumulată, de spaime, cântând un cântec de dragoste şi dansând dezlănţuit. Un fel de exorcism. Bianca Babașa e sigură pe ea, exactă, curajoasă, aruncându-se în rol cu toate puterile. Un debut remarcabil, convingător.
