A ajuns interesul public, aşa un fetiş (dex. Idee, principiu etc. care constituie obiectul unei adorații oarbe, nejustificate) în faţa căruia se închină autorităţile. Am apelat la una din cele câteva definiţiile din dicţionar pentru a evita interpretările confuze aşa cum fac uneori autorităţile de care vom vorbi. În perioada comunistă interesul public sugruma până la anihilare interesul personal . În numele interesului public, abuzul devenea normă de drept.
Dar, ”iepoca de aur „ a trecut însă mentalitatea a rămas în cadrul unor instituţii. Pentru a şti despre ce vorbim să definim noţiunea. Conform Legii 477, art.4 la lit.c interesul public e – “acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu respectarea principiilor eficienţei, eficacităţii şi economicităţii cheltuirii resurselor.” Până la urmă, ar rezulta din definiţie că, interesul public e subordonat interesulului cetăţeanului şi nu invers. Într-o speţă soluţionată de CCR Dec. Nr. 423/2019 se exemplifică un modus operandi al ANAF în relaţia cu contribuabilul inocent, abuzat în numele interesului public. Speţa e relativ comună. ANAF instituie un sechestru asigurator asupra unui imobil proprietate în codevălmăşie a ambilor soţi, pentru datoriile unuia din soţi, respectiv, a soţului. Şi invocă în acest sens prevederile Cod. Proc. Fiscal, art. 242 alin. (4) şi (6).
Soţia contestă măsura pe dreptul comun dar pierde, formulează apel şi invocă şi neconstituţionalitatea normei amintite susţinând că ; “…măsura sechestrului vizează întregul imobil, şi nu doar cota-parte a debitorului, având caracterul unei ipoteci legale, astfel că se aduce o limitare a dreptului de proprietate al soţului codevălmaş împotriva căruia nu există o hotărâre penală sau alt titlu executor şi se creează o discriminare a acestuia în raport cu drepturile de care beneficiază alţi proprietari codevălmaşi în asemenea situaţii. Chiar dacă există limite ale exerciţiului dreptului de proprietate, prin aceste limite nu trebuie să fie aduse atingeri drepturilor subiective ce aparţin altor persoane. Dispoziţiile criticate aduc o îngrădire exerciţiului atributelor dreptului de proprietate al soţului codevălmaş, încălcarea acestui drept impunând sancţionarea cu nulitatea absolută a măsurii sechestrului, excepţie ce poate fi invocată de partea în proces sau de instanţa din oficiu.”
E adevărat că soluţionând excepţia de neconstituţionalitate CCR a respins excepţia dar,
“Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile legale criticate sunt cuprinse în Codul de procedură fiscală, capitolul VIII – Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită, secţiunea a 4-a – Executarea silită a bunurilor imobile. În această materie, dispoziţiile art. 242 alin. (1) teza întâi stabilesc regula potrivit căreia bunurile imobile pot fi supuse executării silite dacă îndeplinesc cumulativ, după caz, următoarele condiţii: (i) se află în proprietatea debitorului, (ii) obligaţia de plată este peste 500.000 lei şi (iii) valoarea bunului imobil este mai mare de 1% din valoarea obligaţiei de plată. La aceste trei condiţii legiuitorul adaugă alte două – art. 242 alin. (1) teza a doua şi alin. (3), care devin incidente dacă debitorul se află în ipoteza normelor, astfel (iv) dacă deţine bunul în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde asupra bunului doar dacă este atribuit debitorului în urma partajului judiciar şi (v) în cazul debitorului persoană fizică, bunul nu reprezintă spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare. Aşa fiind, legea condiţionează executarea silită a bunurilor imobile ale debitorului de cuantumul creanţei, de valoarea bunului imobil raportată la cuantumul .creanţei, de ieşirea din coproprietatea asupra bunului imobil şi dobândirea calităţii de bun propriu al debitorului, respectiv de destinaţia bunului imobil, care nu trebuie să reprezinte spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa. Îndeplinirea acestor reguli atrage incidenţa procedurii executării silite a bunului imobil în vederea stingerii creanţelor fiscale ale debitorului…”
Cu alte cuvinte , doar în această ipoteză a legii se putea pune sechestru. Si nu cum s-a procedat. Iar critica ţine de aplicarea normei juridice, nicidecum de conţinutul acesteia.
Însă chiar dacă , deciziile CCR sunt obligatorii nu numai în dispozitiv, dar şi în considerentele care-l explicitează, calvarul femeii nu s-a terminat. “Lumina” de la CCR “citirea normei” cum se spune, nu a rezolvat problema întrucât, soluţionând cauza instanţa de apel a respins apelul ca fiind depus tardiv. Sigur sunt remedii şi căi extraordinare de atac dar costă timp, bani, şi nu în ultimul rând sănătate.
Jr. Adrian M. Ionescu
