Cine nu are scaun la cap

Făcând obișnuitul tur de lectură a presei, găsesc o vorbă de duh lansată de o jurnalistă de veche și bună școală, cu trimitere la începutul anului școlar de la care nu lipsesc plicticoasele discursuri ținute, în fel și chip, de unii oficiali. Ei bine, și anul acesta un cunoscut primar (nu spun cine, persoană importantă, chiar dacă nu și becher!) și-a ținut cuvântarea într-un chip foarte avântat, pe un ton înalt, cocoțat fiind, din nou, pe un obiect, nu pe o masă, ci pe un scaun de astă dată. La care comentariul sarcastic (și bref) al doamnei jurnaliste era: „cine nu are scaun la cap, îl are la picioare”. Cam asta e, greu cu scaunul la cap, cu echilibrul, cu măsura! Care lipsește și multor părinți, că tot vorbeam despre școală, și mă refer la aceia obsedați de reușita copiilor lor mânați fiind în luptă de ambiții personale mai mult decât de dragostea față de progenituri. Dragoste și înțelegere pentru nevoile copiilor, combinate cu atenția față de înclinațiile reale ale acestora. Se vorbește mult despre carențele sistemelor educaționale curente, și despre răul pe care-l face exagerarea spiritului competitiv. Pentru că, într-o competiție, cineva trebuie să câștige, în timp ce altcineva pierde. Întrecerea îi pune pe copii în poziții de adversari, ea având o natură ostilă, prin definiție. Oare nu ar fi mai bine ca, în școală, elevii să învețe și să se ajute, să coopereze? Și să facă asta în cadrul unor jocuri bine gândite, în care, prin colaborare, acționând împreună, să atingă un scop comun. Unde mai pui că ei se și distrează astfel, nemaifiind stresați. Pare un lucru ideal, desigur, din moment ce lumea în care trăim este una dură, brutală, nemiloasă. Trebuie să-ți pregătești copilul pentru asta, de acord, dar nu supraîncărcându-l și cerându-i mai mult decât poate duce. Ca să-ți satisfacă ție, adultului, orgoliul, ca să ai cu ce te lăuda: uite ce a ajuns fiul sau fiica mea! Accentul fiind pus, în primul rând, pe titlu, la un anume soi de parveniți.
Eu cred că ar fi mai bine și mai frumos să ne educăm copiii în spiritul unor alte valori, încurajând la ei dorința de a descoperi lucruri noi, care să provoace, să atragă schimbări într-un sistem învechit, osificat. Să le stimulăm creativitatea, într-un cuvânt. Dar cine și câți au curajul să facă asta? Câți dintre cei care se ocupă de copii, părinți și profesori, le cunosc cu adevărat felul de a fi, psihologia, etapele proprii de dezvoltare, câți îi înțeleg și știu că ei au nevoie de conectare, de recunoaștere și de putere? Vor să fie în rând cu lumea, care pentru ei înseamnă cercul lor de prieteni, cei de vârsta lor. Dar cum copiii nu au cum să se descurce singuri într-un hățiș de relații deloc simple, cum sunt cele din societatea actuală, ar fi bine ca adulții să-și facă mai mult timp pentru a sta de vorbă cu ei. Cu bunăvoință, multă deschidere, înțelegere, cu tact, și cu dragoste, evident. Copiii nu trebuie îndoctrinați, supuși unui șablon, dresați ca să ajungă niște adulți obedienți, temători. Cu mentalitate de sclavi ai unui sistem. Ce trist este când se întâmplă asta, când le tai aripile copiilor, când nu-i lași să viseze! Și nu ții cont de nevoile fundamentale ale unei ființe aflate în schimbare, care-și caută identitatea, propriile certitudini. Având nevoie pentru asta de joc, de întrebări și mirări, de îndoială, de greșeală, de eșec, dar și de victorie, de încredere în sine, de cunoaștere, de cultură, de credință etc. De omenesc, pe scurt, în întregul sens al acestui cuvânt. Cei care nu au scaun la cap uită adesea acest lucru esențial.