Cum ţi-ai petrecut vacanţa?
E poate cea mai productivă întrebare pe care o poate pune un învăţător sau un profesor de limba română în primele ore ale oricărui an şcolar, pentru a proba dacă nu cumva au luat vacanţă, în iunie, nu numai elevii, ci şi ortografia şi punctuaţia. Conţinutul e asigurat: câte nu s-au întâmplat în trei luni? Unii dascăli combină oralul cu scrisul şi îi pun pe învăţăcei să povestească „pentru toţi”, spre a le proba deprinderile de exprimare în acest registru. (Să recunoaştem: e mult mai dificil să organizezi un discurs oral şi, înainte de toate, să-ţi învingi tracul.)
Despre gramatică, după vacanţă
Se numeşte compunere gramaticală şi arată ca o construcţie ingenioasă pe care, după ce ai ridicat-o, trebuie să o descrii. Câţi nu şi-ar dori să se mulţumească cu clădirea ca atare, fără a da numele materialelor întrebuinţate (părţile de vorbire, adică) sau ale procedeelor de îmbinare (părţile de propoziţie şi enunţurile), pentru ca opera să rămână în picioare după o ploaie sau un vânt puternic?
Aşadar, după ce am scris cu poftă despre o infimă parte din păţaniile sau bucuriile verii, ni se cere să extragem – să zicem – câte o parte de vorbire ori să subliniem diferit subiectul, predicatul, atributul şi complementul.
Cum recunoaştem substantivul?
Avem în minte sau în carte o definiţie, dar după trei luni de pauză aceasta s-a cam pierdut. Apelăm atunci la o probă pe care am deprins-o în ciclul primar: dacă un cuvânt se poate număra, substantiv este (un pom, doi pomi; o casă, două case etc.)! Nu intră în discuţie excepţiile date de substantivele defective de număr (de singular: zori, câlţi etc. sau de plural: foame, sete etc.). Ca orice excepţie, acestea nu cunosc o frecvenţă ridicată şi deci nu încurcă micul nostru algoritm.
O întâmplare…
În anii ’80, un concurs iniţiat de organizaţiile studenţeşti l-au desemnat pe Tudor Gheorghe cel mai valoros interpret de muzică folk. Radio Bucureşti (azi, Radio-România Actualităţi) m-a rugat să realizez un interviu cu artistul, pentru emisiunea Student-Club, aşa că a trebuit să-l vizitez pe cunoscutul actor şi cântăreţ craiovean. La ora stabilită, l-am găsit în sufragerie, urmărind un film de desene animate şi citindu-i fiului, de câţiva anişori, replicile de pe ecranul televizorului. Abia apoi am putut dialoga despre locul stabilit de studenţi între toţi interpreţii de muzică folk din România. (În treacăt fie spus, artistul a refuzat titulatura, considerându-se un menestrel, care aduce pe scenă, în variantă muzicală, poezia românească de calitate.)
… şi încă una
În 1990, Tudor Gheorghe a concertat în Bacău, prilej de a-l reîntâlni. L-am aşteptat în culise, după spectacol, şi i-am propus un scurt interviu despre poezia bardului de la Mirceşti, la centenarul morţii acestuia. „O, vreţi să vorbim despre Alecsandri? Eu sunt acela! Ia uitaţi-vă la mine!” Într-adevăr, asemănare izbitoare: chelie, mustaţă, ochi… I-am amintit apoi de vizita în locuinţa sa din Craiova şi despre scena memorabilă a însoţirii fiului în marea aventură a cunoaşterii. (Protector, îl ţinea pe după umeri şi îi citea actoriceşte, pe voci diferite, scrisul de pe micul ecran.) „Ce face? Bine! Va deveni un mare creator de limbă română…” „Cum asta?” „Iată cum: i-am verificat tema de după vacanţa de vară şi l-am prins cu un *mam dus scris legat. Mai mult simbolic, am ridicat dreapta ca pentru a-i aplica necesara corecţie părintească, la care puştiul m-a oprit: «Nu înţeleg de ce te-ai supărat. Ia ascultă: un mamdus, doi mamduşi. Ce mai vrei?» A trebuit să cobor mâna spre a-l mângâia pe creştet şi a-l admira pentru simţul limbii.”
Aşchia nu a sărit departe…
