Teatrul Municipal „Bacovia” vă invită duminică, 15 septembrie, ora 19.00, la premiera „Îngeri și gunoaie. umbra cuvintelor după samuel b.”, o producție care îi are în distribuție pe actorii Ștefan Ionescu, Dumitru Rusu, Ion Goranda, Simona Nica și Adelaida Perjoiu. Scenografia a fost concepută de Cristian Marin, iar light designer al spectacolului este Andrei Délczeg. Scenariul, regia și universal sonor poartă semnătura lui Gheorghe Balint. În interviul care urmează regizorul băcăuan ne ajută să pătrundem puțin în atmosfera noului său spectacol, un omagiu adus scriitorului irlandez Samuel Beckett.
-Care este relația ta cu Samuel Beckett? Când l-ai descoperit? De ce ai acest atașament față de universul beckettian?
-Pe Beckett îl am în mine, în sânge. Parcă aș fi eu însumi un personaj beckettian. Dar nu am ajuns personaj beckettian, cred că am fost dintotdeauna. Istoria relației e un pic mai veche, l-am descoperit prin clasa a X-a, a XI-a, cam așa, dar nu singur. Ceea ce sunt eu se datorează unui om minunat, profesorului meu de arhitectură, domnul Constantin Blebea, noi îi spuneam Pisu, că toată lumea îi spunea Pisu. Cât știu eu, cât am citit, se datorează acestui om, Dumnezeu să-l odihnească! Datorită lui am descoperit Revista „Secolul XX”, actualmente „Secolul XXI”. El ne-a arătat-o, mie și colegilor mei, și cine a vrut a absorbit ca un burete informația, provocarea. Ce e minunat la această revistă e că e o revistă de cultură, nu doar de literatură, avea de toate, și pictură, dans, teatru, poezie sculptură, cinema, orice. Și acolo l-am descoperit prima dată pe Beckett, cu un fragment din „Așteptându-l pe Godot”. Apoi, tot în „Secolul XX”, nu mai știu la ce distanță, era cred că ultima lui piesă de teatru, o chestie foarte interesantă, fără personaje, doar cu obiecte.
În opinia mea, după Shakespeare, urmează Beckett. Domnul Beckett este ca un fel de chirurg, face o microchirurgie pe suflet. E foarte delicat. Îl iubesc de nu mai pot pe Cehov, pe cine vrei tu, pe Molière s.a.m.d., dar după Shakespeare pentru mine urmează Beckett. E atât de curat, e ca un matematician, face un soi de homeopatie teatrală, nimic nu-i în plus, nimic nu-i în minus, deși pare ciudat, alambicat. Lucrează, cum lucrează cu cuvintele, care par puse aiurea, că n-are punctuație, n-are linie de dialog… E plin de mister. De la el, și de la Ciulei (Liviu Ciulei, n.m.) am învățat eu ce înseamnă pauză, liniște, ce înseamnă să asculți. Găsești de toate la Beckett, dar față de Shakespeare toate sunt condensate, se strâng în ele cuvintele, e teribil. Beckett a scris cel mai mult despre starea ultimă… de dinainte de nu știu ce, de dinainte de… moarte, de… plecare, de dinainte de ceva… Și nici spectacolul nostru nu este calat după o poveste clasică, cu început, mijloc și sfârșit. E o bucată de poveste. Pe care spectatorul o completează sau n-o completează. Dar sigur toți se vor recunoaște în câte ceva. Dialogurile, limbajul personajelor, cuvintele din spectacolul nostru sunt simple, n-au nimic artificial, e viață.
-Spuneai că ești un personaj beckettian. Ce înseamnă să fii beckettian?
-Să te întorci destul de des, dacă nu tot timpul, în tine. Să ai un soi de autoreflexie. Eu sunt tributar și teatrului radiofonic, și când mai repet la un spectacol, stau cu ochii închiși, și actorii mă întreabă: „Ce faci, Geo, dormi?”. Dar văd mai bine uneori cu ochii închiși. E o chestie beckettiană și asta. Așa sunt eu, mai interiorizat, mai analitic, dar fără gomă, fără afectare, sunt un tip destul de sensibil.
-Dacă ai fi avut ocazia să îl întrebi ceva pe Beckett, ce l-ai fi întrebat?
-Păi să-ți spun o istorie. Când l-am întâlnit pe Ionesco (Eugene Ionesco), m-a întrebat dacă nu vreau să vorbesc și cu Cioran și am fost blocat, am spus „Nu, mulțumesc!”, pentru că îmi părea ceva ca o piramidă, ca un monument în care ți-e frică să intri. Ce să îl întrebe pe Cioran un „Vai, de mine”, un nimeni, ca să zic așa. Ionesco e mai terre-à-terre, deși și el este pus pe lista de „teatru absurd”, în care eu nu cred, nu cred că există „teatru absurd”, este doar o etichetă. Absurdă e viața noastră, ceea ce trăim noi. Pentru că așa e viața, e absurdă, așa o găsim la Beckett. Că e prea scurtă, e prea.. repede… Beckett spune că femeia naște călare pe un mormânt. E o replică dură, dar e reală, pentru că el, copilul, după ce a ieșit din tine, începe să moară, miroase frumos până la un an, doi, apoi urmează necazurile, juliturile, loviturile în suflet, în cap, mâini rupte, inimi rupte…. Ce l-aș fi întrebat pe Beckett, dacă l-aș fi întâlnit? Aș fi tăcut împreună cu el…
-Ce texte beckettiene ai avut ca inspirație pentru scenariul tău „Îngeri și gunoaie. umbra cuvintelor după samuel b.”?
-Textul meu e puțin atins și de aripa lui Gustave Flaubert, dar foarte puțin, în sensul că are și el două personaje asemănătoare, doi umblători așa prin lume de nebuni, dar de la Beckett m-am inspirat din
„Mercier și Camier” și din toată proza. Dintr-un soi de „varză”, în ghilimele spus, am făcut, sper, o mâncare bună, digerabilă.
-Care este istoria acestui scenariu, „Îngeri și gunoaie”, când l-ai scris?
-Eram destul de singur, lucram prin Danemarca la o televiziune, mi-era dor de casă, aveam la mine o carte de Beckett, proză, „Molloy. Cum e. Texte pentru neființă”, citeam și, nu știu ce s-a întâmplat în capul meu, am început să scriu. Prin ’96, cred, am terminat prima variantă a scenariului. Apoi după trei – patru ani l-am trimis la Concursul Național de Dramaturgie „Mihail Sorbu”, de la Botoșani, și mi-au dat un premiu, nici nu mai știu ce premiu, și a mai fost nominalizat la Concursul Național de Dramaturgie, de la Teatrul Național din Timișoara, unde criticul de teatru Doru Mareș a avut vorbe bune despre text și acum, pentru spectacol, a scris din nou despre el. Nu știu, de fapt, cum se întâmplă toate astea… scrisul… visez, stau cu ochii închiși, visez spectacole, visez scenarii, dar n-am o metodă anume. Inițial, scenariul avea o structură mult mai stufoasă. Dacă textul ăsta pe care îl jucăm noi pentru spectacol are 20 și ceva de pagini, într-o variantă mai complexă a avut 60 de pagini. Era prea mult pentru un spectacol. Beckett este foarte greu. Nu e cu „A fost o dată, ca niciodată, un prinț, o prințesă, a venit zmeul, a mâncat prințesa, apoi e vomitat prințesa…” (râde, n.m.), nu e pe structura clasică. Beckett se întoarce mereu la cuvinte, se întoarce mereu… Personajele pot avea o anumită aparență, dar pot avea și un soi de scleroză a sufletului, o rutină, o oboseală… pe care o descoperi mai târziu…
-De ce ai dorit să pui acest text în scenă, dincolo de dorința firească a dramaturgului de a-și vedea scenariul devenit spectacol? Ce dorești tu cu spectacolul acesta?
-Pe mine m-au ajutat mereu Doamne Doamne și conjuncturile să pun texte care mi-au plăcut și despre care am crezut că merg la public și n-am avut niciun rateu, deși am pus și vreo două texte mai proaste, dar le-am făcut să pară bune, am tăiat din ele, am scris eu… Ce vreau cu spectacolul ăsta? (râde, n.m.)… Poate e o chestie un pic bizară: să fim mai atenți unii la ceilalți, să învățăm să ascultăm, să învățăm să tăcem. Viața, astăzi, este un haos general, toată lumea țipă, răcnește, toți alergăm, după bani, mâncare, glorie, și nu mai tăcem, nu mai gândim aproape deloc. Aparent gândim, dar, de fapt, nu gândim, că suntem niște mecanisme, cu marketing, cu publicitate, cu televiziune. Câți mai stau „de nebuni” pe o bancă, cum stăm noi acum și vorbim? E cea mai bună lecție de teatru pe care le spun actorilor să o facă: să se ducă undeva, să stea pe o bancă și să se uite la oameni. Dacă ne uităm cu atenție unii la alții, descoperim că trăim într-un beckettianism… Viața bate filmul, teatrul, literatura. Să-ți spun o chestie foarte interesantă: se întâlneau Ionesco, Cioran și Beckett, la o cafenea în Paris… se întâlneau, beau cafea și nu-și spuneau nimic… Poate vorbeau câte ceva, despre literatură, dar nu sporovăiala de azi… Dacă eu merg cu tine să beau cafea, bem ca să și tăcem… Că dacă nu, ce facem? Bârfim…
-Cine sunt Meme și Lulu, personajele principale ale poveștii din „Îngeri și gunoaie” și ce relație este între ei?
-Meme și Lulu pot fi doi dintre spectatori, eu și cu tine sau oricare doi oameni care se întâlnesc la un moment dat. Și stau o vreme împreună. Între două suflete, doi oameni, sunt tot felul de relații, între doi băieți, între un băiat și o fată sau între două fete, care stau un timp împreună, o oră, două zile sau 20 de ani. Relația se construiește, se deconstruiește, ține sau se rupe…
-Unde se află Meme și Lulu? Care e locul de desfășurare a acțiunii, să spun așa?
-…Se află în teatru, se află pe o stradă, se află între punctul A și punctul B al vieții lor… oriunde… poate dincolo de punctul B este altă zi sau poate dincolo de punctul B nu mai este nicio zi, e sfârșitul…
-Deci nu ai gândit spațiul acesta ca pe un Purgatoriu?
-Nu, sunt anumite momente în viață, care au valoare de „spațiu”, în care să ai niște revelații… În acest punct A sau punct B găsești, ca la yoga, sau ca în temple, perechi de încălțări, pentru că se trece într-u alt spațiu, unde este slujbă, unde este catharsis dacă vrei, unde este revelația… Și atunci poți să-i spui și Purgatoriu, dar asta e mult mai poetic, mai filosofic, eu fac spectacole pentru oameni normali, care trec dintr-un loc în altul, și uneori pentru asta trebuie să-și lase încălțările acolo… În templele musulmane, de exemplu, intră desculți și se spală pe picioare în niște cișmele speciale. Spectacolul n-are nimic pretențios. Sunt lucruri normale, care se întâmplă între soț și soție, între iubit și iubită, între doi prieteni, între părinte și copii… Recunoști bucăți din viața asta. Toți spectatorii se recunosc, și așa îi face capul (face semne cu mânile deasupra capului, n.m.) și sufletul spectatorului, la un moment dat. Dacă e atent și nu zice: „Ce căcat! Plec!”. Poate să și plece… Fiecare reacționează în felul său la emoție… Pe mine asta mă interesează la un spectacol: să fac să vibreze sufletele spectatorilor, nu folosesc rețete. Trebuie să se recunoască puțin omul…
-Meme și Lulu fac de mai multe ori trimiteri la Dumnezeu în replicile lor. Care este relația ta cu Dumnezeu? Crezi în Dumnezeu? Te-ai revoltat vreodată împotriva Lui?
-Cred în El, am o spaimă imensă vizavi de existența lui Dumnezeu, merg la biserică, dar nu pot să spun că sunt un fervent practicant. E o întrebare grea și la care răspunsul unui român e „Dar cum să nu cred în Dumnezeu? Doar mă duc la Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, aprind nu știu câte lumânări, dau bani acolo, fac acatiste, duc ulei la mănăstire”… Acum sunt rău… Sunt puțin dezamăgit de ce se întâmplă… e o discuție lungă despre biserici, preoți… dar aici înseamnă că eu hulesc, știi… Am o relație specială cu Dumnezeu: eu, cu Doamne Doamne. Da, cred în Dumnezeu și am spaime mari… Și spaima cea mai mare de care trebuie să scăpăm cel mai devreme, conform Sfinților Părinți, este spaima de moarte… Și pentru asta trebuie să ne gândim în fiecare zi la moarte, dar nu la modul ăla idiot. Dacă spui cuiva „Dom’le, eu mă gândesc în fiecare zi la moarte”, spune „Ești tâmpit! Tre’ să trăiești, să te bucuri!”. Trebuie doar să ai conștiința asta, că totul e finit, și mori, pentru că, uite, ajungi la o vârstă… Eu mă simt în interior ca acum 30 de ani sau ca la bacalaureat… Bineînțeles că am ruginit, dar nu știi când a trecut asta, viața, și atunci fără să vrei te gândești la Dumnezeu… Sunt complexe, misterioase, căile… și de asta se ocupă filosofii, semioticienii și alte… persoane…
-Meme îl întreabă pe Lulu, aproape retoric, „Ce-ai mai putea spune despre viață care să nu fi fost deja spus?”. Cum ai răspunde tu la această întrebare fără să oferi replica lui Lulu? Ce-ar mai fi de spus despre viață… în teatru?
-Orice spectacol trebuie să spună ceva despre viață și despre oameni. Acum, trebuie să fii inspirat și să se suprapună cumva ceea ce faci în teatru, în spectacolul ăla, pe ceea ce trăim acum, cât de cât, sau, dimpotrivă, să-i scoată pe spectatori din ceea ce trăim acum, deci trebuie un soi de grijă. Ce mai poți să spui? Ca să te dai deștept, spui că ”totul e deșertăciune”(râde)… ca Ecleziastul…
-De ce ai optat pentru această distribuție în spectacolul „Îngeri și gunoaie” și cum ai lucrat cu actorii aleși?
-În momentul de față, mi se pare distribuția ideală pentru textul acesta. Actorii aleși au un tip de sensibilitate care se potrivește cu structura personajelor. Preocupările lor spirituale, sensibilitatea lor se apropie teribil de personaje. Toți avem, de fapt, un pic de Beckett în noi…
Interviu realizat de Laura Huiban