O modificare, discretă, cumva tardivă ce are legătură cu drepturile asociaţilor asupra patrimoniului unei societăţi radiate, survine retroactiv ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale nr. 382/2019 privind solutionarea excepției de neconstitutionalitate a prevederilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalitaților la înregistrarea în registrul comerțului, excepție ridicată de Ambasada Republicii Austria în România într-un dosar al Judecătoriei Sectorului 3 București – Secția civilă.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține că prevederile art.31 alin.(7) din Legea nr.359/2004 sunt contrare dispozițiilor art.44 din Constituție, întrucât prevăd că bunurile aflate în patrimoniul societăților comerciale, dizolvate de drept, sunt considerate ca fiind abandonate.
Arată ca, pe lângă măsura sancționării societății prin dizolvare, în urma omisiunii de a preschimba certificatele menționate în această lege, sunt sancționați și acționarii, printr-o veritabilă naționalizare a bunurilor aflate în patrimoniul societății, bunuri care, în mod normal, ar fi trebuit să treacă în proprietatea acționarilor la momentul dizolvării companiei. Textul de lege invocat ca fiind neconstituţional, respectiv art. 31 al.7 din Legea 359/2004 fusese modificat în urmă cu 13 ani prin Legea 360/2006, pct.1 care modifică Legea 359/2004 şi art.7 căpăta un nou conţinut, respectiv: „Bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului, în condiţiile alin. (5), revin asociaţilor.”
Dacă nu ar fi ridicat Ambasada Austriei excepţia, ci un simplu cetăţean, care ar fi fost oare soluţia CCR? Dar, CCR a admis excepţia constatând că: „această măsura de trecere în patrimoniul statului a bunurilor considerate abandonate echivalează cu o confiscare a patrimoniului persoanei juridice, consecința fiind suprimarea dreptului de proprietate al persoanei juridice și, implicit, al asociaților acesteia.”
Numai că, admiterea excepţiei a creat un paradox. Întrucât, dacă urmărim cronologia evenimentelor, o să observăm că la data de 4 decembrie 1998 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare între Societatea Comercială Rom Gaming – S.A. din Bucureşti, în calitate de vânzătoare, şi Ambasada Republicii Austria în România, în calitate de cumpărătoare, având ca obiect dreptul de proprietate asupra unui imobil-construcţie situat în Bucureşti.
În cuprinsul contractului s-a menţionat faptul că, în ceea ce priveşte terenul aferent construcţiei, se creează un drept de folosinţă asupra acestuia, pe toată durata existenţei construcţiei, nefiind posibilă transmiterea dreptului de proprietate, în temeiul legislaţiei în vigoare la data încheierii contractului, ce nu permitea persoanelor fizice sau juridice străine să deţină terenuri în România.
Prin acelaşi contract, părţile au stipulat că se obligă să încheie în viitor, în momentul când legislaţia românească o va permite, un act bilateral prin care să transfere dreptul de proprietate asupra terenului.
Prin cererea introdusă la instanţă, în 8 octombrie 2008, Ambasada Republicii Austria în România a chemat în judecată pe pârâta Societatea Comercială Rom Gaming – S.A. din Bucureşti, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra terenului în cauză.
Ca urmare a radierii de drept a societăţii comerciale vânzătoare din evidenţele Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, reclamanta a depus o cerere precizatoare, prin care a chemat în judecată persoanele fizice – asociaţi ai societăţii comerciale supusă dizolvării.
Asociaţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Judecătoria Sectorului 3 a admis excepţia şi a respins cererea reclamantei, dat fiind faptul că imobilul în cauză nu se afla în patrimoniul asociaţiilor, fiind intrat în proprietatea statului, în temeiul art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, forma în vigoare la data pronunţării încheierii de radiere, potrivit căruia „Bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului (…) se consideră bunuri abandonate”.
Apelul reclamantei a fost şi el respins ca nefondat, de Tribunal.
Însă prin Decizia civilă nr. 400 din 2014 Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, a modificat decizia recurată şi a admis apelul formulat, desfiinţând sentinţa instanţei de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În acest al doilea ciclu procesual, la data de 15 decembrie 2016, reclamanta , Ambasada Austriei, a depus o cerere de modificare a acţiunii, în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârât, a Statului român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, având în vedere că faptul că a intervenit schimbarea proprietarului terenului ce face obiectul acţiunii.
Întrucât bunurile existente în patrimoniul societăţii au intrat de drept în proprietatea statului.
Dreptul de proprietate dobândit de stat a fost înscris în cartea funciară fără a fi grevat de sarcini.
Constatarea de către CCR, acum, în 2019, a neconstituţionalităţii prevederilor textului de lege criticat echivalează cu desfiinţarea titlului de proprietate al statului. Astfel încât se pune întrebarea de ordin practic, cum ar mai fi posibilă îndeplinirea obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate (conform înţelegerii iniţiale şi de către cine?) în condiţiile în care societatea comercială, debitoare convenţională a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate, nu mai are calitate de pârât întrucât nu mai există.
Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate e lipsită de relevanţă practică. Din această perspectivă, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate ar fi avut relevanţă practică în cadrul procesual iniţial, în care debitoarea obligaţiei contractuale de transmitere a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu era societatea comercială, nu şi în cadrul procesual modificat ulterior, în care statul are calitatea procesuală de pârât.
Astfel că nu mai este posibilă executarea obligaţiei de a face de către stat, asumată iniţial de către societatea comercială pe cale convenţională.
Statul nu poate executa această obligaţie, titlul său de proprietate fiind desfiinţat, ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a textului de lege care constituia temeiul legal al intrării bunului în litigiu în patrimoniul acestuia.
Cel puţin aşa ne spune bunul simţ comun, dar indiferent de simţirile noastre dosarul aflat pe rolul Jud. Sect. 3 a mers mai departe şi dacă CCR s-a pronunţat asupra speţei în 28 mai 2019 iar Decizia a fost publicată pe 10 iulie a.c., Jud. Sect. 3 a judecat cauza înainte cu 2 ani, (28.09.2017) şi „Admite acţiunea modificată. Constată intervenită între reclamantă, în calitate de cumpărătoare, şi pârât, în calitate de vânzător, vânzarea-cumpărarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă totală de 411 mp (435 mp din act) situat în str. Vasile Lascăr (fosta str. Galaţi) sector 2, Bucureşti…..
Prezenta hotărâre ţine loc de contract de vânzare-cumpărare. Obligă pârâtul (statul roman) să plătească reclamantei suma de 2810 lei, cheltuieli de judecată.”
Soluţia s-a pronunţat în condiţiile când norma în baza căreia statul preluase terenul nu fusese declarată neconstituţională. Dar nu numai atât. Dacă termenele în dosarul de fond la judecătorie se dădeau uneori si câte două pe lună, după pronunţarea soluţiei de admitere a cererii ambasadei, dosarul a fost lăsat deschis pentru a nu fi atacată soluţia şi s-a dat un nou termen peste 2 ani adică, pe data de 03.10.2019.
Adică să aibă timp şi CCR-ul să se pronunţe. Asta, pentru a fi ucis în faşă un eventual apel. E interesant cum colaborează autorităţile pentru propăşirea interesului cetăţeanului simplu.
Jr. Adrian Ionescu
