cazul de la Caracal a dezgolit o realitate pe care cetăţenii o ştiau de multă vreme. Că autorităţile nu sunt capabile să intervină operativ, să apere omul de rând, că nu sunt create mecanisme de remediere. În relaţia cu funcţionarul public contribuabilul este mai peste tot umilit, nedreptăţit, înşelat. Cei care au avut nevoie de o autorizaţie, un aviz, ori simpla programare la o operaţie, ştiu ce înseamnă calvarul umilinţei şi timpul de aşteptare. „Au trebuit să moară aceste fete….,, iertaţi-mi expresia, e o parafrază după o formulare prezidenţială generată de tragedia de la Colectiv, ca autorităţile să recunoscă cu jumătate de gură, sub presiunea mulţimii că ceva nu a funcţionat. Acel ,,ceva,, nu funcţionează de multă vreme. Instituţiile statului sunt căpuşate iar supranormarea, (pentru că nu de legi ducem lipsă), dă posibilitatea funcţionarului să se acopere de hârtii şi proceduri şi atunci când trebuie să răspundă şi atunci când trebuie să rezolve o cerere. Statul e dur şi implacabil când pretinde să respecţi obligaţiile faţă de el. Devine chiar abuziv. Uneori te lupţi în instanţă să ţi se recunoască dreptul şi nici atunci nu se repară abuzul şi nimeni nu răspunde chiar dacă ai câştigat la CEDO. Iar când totuşi vine, reparaţia e tradivă şi simbolică.
Atunci când lucrurile stau invers, adică statul are obligaţii faţă de tine, cetăţean/contribuabil, ca om simplu, nu ai pârghii pentru că aşa cum spuneam supranormarea, completată cu instrucţiuni şi proceduri interne nepublice îţi îngroapă dreptul în nisipuri mişcătoare. De pildă, DECLARAŢIEA UNICĂ privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice , ce se depune la ANAF, are 10 pagini. Instrucţiunile de completare au 42,3 pagini scrise mărunt cu rânduri nespaţiate. Ai completat-o greşit, poţi să plăteşti pentru asta la un mod cât se poate de concret.
România s-a divizat. Sunt două Românii paralele , România aparatului de stat birocratică, care îşi este sieşi suficientă şi România contributorului şi cetăţeanului pauper. Ultima e stoarsă de prima Românie în vederea conservării drepturilor agonisite în ani de concesii făcute de clasa politică. Clasă politică ce s-a identificat până la confuzie cu interesul funcţionarului. Salarii, sporuri, prime, pensii, SPP-uri, vizite de lucru, respect, protecţia specială a legii. Să ne imaginăm că victima infracţiunii de la Caracal ar fi fost fiica unui parlamentar, ministru, înalt funcţionat în aparatul de stat. Cum ar fi reacţionat operatorul de la 112 şi autorităţile? Să ne imaginăm doar….
Ultrajul faţă de un funcţionar public ori familia acestuia (art. 257 c.p.) se plăteşte cu închisoarea indiferent dacă e o insultă ori atingerea integrităţii. Iar dacă fapta priveşte un magistrat, ultrajul judiciar (art. 279 c.p) pedeapsa este mult mai mare. Pare corect dar e discriminatoriu, pentru că şi avocatul conform al. ultim al textului (art. 279 c.p), beneficiază de aceeaşi protecţie a legii privind ultrajul judiciar. Ceilalţi funcţionari asimiliaţi, nu. Avocatul nu e funcţionar public, e doar asimilat funcţionarului public. Dar asimilat funcţionarului public, fără drepturi dar cu sancţiuni este şi juristul, expertul contabil, măturătorul, administratorul unei societăţi private, orice angajat al unei societăţi private care îşi desfăşoară activitatea sub controlul ori supravegherea unei autorități publice. Adică autorizate, ori controlate de o autoritate publică. (Conform unei Decizii a Înaltei Curţi de Casație și Justiție nr. 18/2017 privind dezlegarea unei chestiuni de drept penal, cerințele ce trebuie să fie îndeplinite pentru ca o persoană să fie asimilată funcționarului public în sensul legii penale, sunt,: persoana să exercite un serviciu de interes public, precum și condiția alternativă ca aceasta să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public.).
Aceşti funcţionari asimilaţi funcţionarului public nu beneficiază de protecţia legii. Cine a creat norma discriminatorie? Parlamentul, nu un partid politic. Avocaţi sunt în toate partidele politice ei sunt profesioniştii şi….. şi-au dat mâna să-şi apere interesele. Nu atac această profesie, demnă de tot respectul, vreau doar să exemplific /subliniez că, atunci când cineva din România pauperă ajunge în România aparatului de stat, el nu mai reprezintă interesele celor ce l-au trimis acolo ci uneori, ori poate de cele mai multe ori, interesele grupului profesional din care face parte. Interesul general diluându-se uneori până la dispariţie. E adevărat că, formal ori din necesităţi evidente apare câte o lege care pare să apere interesele României paupere, adică o prevedere privind salariu minim, dreptul la concediu, etc. Asta pentru că şi gospodarul cu scaun la cap ştie că vita pe care o mulgi, ca să îţi dea producţie, trebuie totuşi să o adăposteşti şi să-i dai de mâncare, altfel nu ai lapte.
Există fără doar şi poate două Românii. România săracă ce finanţează România represivă a aparatului de stat. România aparatului de stat reprezintă doar formal interesele celor pe care pretind că îi reprezintă. Ea reprezintă de fapt interesul conservării privilegiiilor obţinute de membrii proprii şi obţinerea altora noi. Iar în acest scop, fac/încheie înţelegeri transpartinice şi transnaţionale ce pas cu pas, vizibil ori mai puţin vizibil, sunt menite să îngroape juridic vorbind , prin îngrădirea drepturilor cetăţeneşti ori prin exccerbarea unor principii, drepturile reale ale cetăţenilor din România pauperă.
Jr. Adrian M. Ionescu
