Lectura, știm, este o formă a fericirii. Important este ceea ce citeşti şi dacă citeşti. Se spune că Papa Iuliu al II-lea i-ar fi zis lui Michelangelo: „Pune-mi o sabie în mână, eu nu ştiu să citesc”. Se pare că există și alte căi pentru a ajunge la fericire… „Ce citeşti, măria-ta?”, a întrebat Polonius. „Vorbe, vorbe, vorbe…”, i-a răspuns Hamlet. Cum citim? Ideal ar trebui să citim precum Kierkegaard, cel care spunea că trebuie să citim „Biblia” aşa cum un tânăr citeşte scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul că aceasta este scrisă pentru el; doar pentru el. Ideal ar fi ca după lectura unei cărţi, pe care am selectat-o cu grijă, din când în când să putem rosti aidoma lui Einstein: „Citesc Dostoievski («Fraţii Karamazov»). E cel mai frumos lucru care mi-a picat vreodată în mână.” Spune-mi ce/ cum citeşti, ca să-ţi spun cine eşti…
Iată cea mai frumoasă declaraţie de dragoste făcută unui scriitor: „Există plăcerea enormă de a da citate. Oare ea n-ar putea fi dusă până la limită? De exemplu, să copiezi tot Idiotul, să comentezi cu un singur cuvânt: fantastic!, şi să publici chestia asta.” (p. 75) „Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu”, din care vom cita (Emil Brumaru, Editura Polirom, 2004), stă mărturie în acest sens…
Emil Brumaru citea atât de atent totul, manifesta atâta acribie, încât ai impresia că joacă rolul unui istoric literar care, din când în când, uimit și el de ceea ce descoperă în text, ar vrea să ne spună, caragialean, dar cu alte… conotații și fără „nervii iritați”, ca la personajul din Grand Hôtel „Victoria Română”: „…simț enorm și văz monstruos”…
Coincidenţele, pe care puţini le observă, îl uimesc pe Brumaru… „Raskolnikov omoară baba-n iulie. Tot în iulie, Rogojin bagă cuţitu-n Nastasia! E luna crimelor, se pare.” (op. cit., pag. 34) „Să nu uit: şi camera Raskolnikov, şi cea a babei (prima odaie) sunt tapetate galben. R. stă într-o mansardă a unui imobil cu 4 etaje. Baba stă şi ea la etajul 4. Şi, culmea, Marmeladov, tot la catul 4 locuieşte. Acelaşi nivel!” (ibidem, p.34) „Bine, dar şi când secţia de poliţie e tot la etajul 4, ce mai pot zice? Iar în această secţie, Rodion se duce în camera a patra! Nu-i lucru curat! Formidabil! Şi Razumihin locuieşte la etajul 4!!”( ibidem, p. 76) După coincidenţele lunilor crimei şi cifrelor de 4, urmează coincidenţa culorilor… „De fapt, ca să fiu cinstit, remarcasem doar galbenul din Crimă şi pedeapsă, revenind insistent în tapetele camerelor şi, la urmă, chiar şi în exteriorul unor case. Sunt casele pe care le priveşte Svidrigailov în drum spre locul unde «înscenează» sinuciderea. Triste şi murdare îl priveau căsuţele de lemn, vopsite în galben violent, cu obloanele închise. Cotteau dă, ce deliciu, în procente, la diferiţi autori, apariţia galbenului! Şi bestialul, Dosto deţine recordul! Gogol 5%, Tolstoi 7,9%, Dostoievski 10,6%!” (ibidem, p. 134) „Pentru galbenul din Crimă şi pedeapsă, ceva care nu există în cărţoi. E vorba de Lujin. Poartă un lornion de aur. Mai are «un inel mare, masiv şi foarte frumos, de aur, cu o piatră galbenă, pe care-l purta pe degetul mijlociu».”(ibidem, p. 139) „Dacă în Crimă şi pedeapsă observasem singur galbenul, în Idiotul n-am băgat de seamă că verdele e (la Rogojin, Ippolit şi Mîșkin) de-o importanţă definitorie!”(ibidem, p. 137) Sau: „Raskolnikov a stat cândva pe lângă Cinci colţuri! Nastasia Filippovna stă chiar pe Cinci colţuri! Să nu se fi întâlnit niciodată pe stradă? Poate că s-au privit îndelung, poate că s-au înţeles dintr-o ochire, fiecare trecând mai departe cu chipul celuilalt, pe veci, gravat în suflet.” (ibidem, p. 114) Note bene, vorbim despre eroi ai unor romane diferite…