De Poiana Negustorului, catun din codrii seculari ai comunei Blagesti, se tin scai tot felul de „legende” ale lingurarilor si covatarilor de aici. Se zice ca doar ei stiau care e vremea potrivita pentru a taia din padure lemnul de plop sau mesteacan, pentru confectionarea lingurilor si covetilor: momentul in care „lemnul n-are apa si intra in odihna, primavara sau toamna”. Nimeni nu dezvaluie insa nici acum acest secret, acum cand din dinastia lingurarilor n-a mai ramas decat un singur om: Avram Nistor, cel care cocheteaza cu varsta a sapte decenii. „Sa se scrie la gazeta ca am ramas ultimul dintre cei care stiau sa faca linguri de lemn, ca in timpurile stravechi”. Erau pietele pline de covatarii si lingurarii din Poiana. Se invarteau afaceri frumoase. Ultimul care s-a stins din breasla a fost Dumitru Captalan, specializat in coveti. „Cand iti facea Captalan o covata, zice un stranepot de-al lui, iti venea sa te legeni in ea…” Lingura de metal l-a cam scos din afaceri pe Avram Nistor, motiv pentru care a intrat paznic la o balastiera, de unde s-a si pensionat. A fost apoi cam bolnav, unul dintre mucalitii sai nepoti, un tanc de-o schioapa, soptindu-ne despre el cam asa: „A vrut de trei ori sa moara si n-a putut”. Din tot fostul atelier, Avram Nistor nu mai are decat doua cutitoaie si o secure speciala. Nu mai face nici linguri. A trecut vremea lingurilor de lemn. Doar cei care vor artizanat in casa sau ceva special, ecologic, la bucatarie mai cauta cate o lingura. „Daca face cineva o comanda speciala, mai ca m-as apuca de treaba, dar altfel, zice ultimul mohican al linguraritului, nu mai fac nimic…” Va vine sau nu a crede, dar Avram Nistor nu mai are in gospodaria sa nicio lingura de lemn! Civilizatia metalului l-a cucerit definitiv si pe el… Daca soliciti sa vezi o lingura de lemn, te ia de mana si te duce la scoala din catun, unde educatoarele si invatatorii au facut, impreuna cu tancii, din lingurile lui, diferite expozitii. tancii de la a IV-a, de pilda, au facut douasprezece minunate papusi din lingurile lui nea Avram. Altii le-au pictat frumos, le-au armonizat cu cate o ramurica de brad si le-au tintuit pe peretii clasei. Nea Avram le facuse pentru ospete si uite ce le-a trecut tancilor prin cap! Tare mandru mai e ultimul mohican al lingurarilor care n-are nicio lingura de lemn acasa de atentia pe care i-o dau scolerii! E ca si cum i-ar fi deschis un muzeu aici. Ar transmite meseria cu drag, dar pe cine sa invete, caci tinerii de azi… Acestia abia asteapta sa vina primavara, pentru a pleca prin Balta Brailei, la munca. Se vor intoarce, cei mai multi dintre ei, toamna tarziu, „pentru hodina de iarna”. Pentru ei, traditia „covaritului si linguraritului” mai traieste doar in povestile de la gura sobei. „Noua, zice unul din neamul Scripcaru, viata ne curge dupa muncile campului. Cand dau de veste cei din Balta Brailei, plecam toti ca unul…” A fost de comedie intamplarea de acum vreo opt ani, cand, dupa ce-au primit toate „darurile electorale” de la candidatii pentru functia de primar, au plecat, peste o suta, chiar in preziua alegerilor, la munca, in Balta Brailei. „Dar linguraritul ramane, orice s-ar zice, o treaba cu fineturi. Una-i sa ai grija de barabula, alta-i sa mesteresti o lingura care va intra in gura unei domnite faine”… Cum sa-l contrazici pe ultimul mohican?
- Advertisement -
